Amenajare grădină – Alpinăriile şi rocăriile

Rocile pot determina caracterul special al unui tip de grădină, în general de mică întindere – grădina alpină (alpinariu). Mai adesea , alpinăriile nu sunt de sine stătătoare , ci sunt incluse în parcuri şi  în grădini botanice. Ele reproduc la o scară mai mică peisaje cu roci, care sunt asociate cu o vegetaţie specifică, sugerând o scenă montană dintr-o anumită zonă geografică. Pentru un alpinariu microrelieful este modelat cu coline inegale şi văi, permiţând realizarea de compoziţii etajate, care pot cuprinde , eventual, şi un izvor sau o cădere mică de apă, continuată cu un pârâiaş ( apa poate fi recirculată prin pompare).


O atenţie deosebită se acordă armoniei în volumetria ansamblului, alegerii şi poziţionării rocilor. Inegalitatea reliefului este însoţită de cea a maselor stâncoase: în alpinăriile mici , cel puţin o piesă sau un grup de roci trebuie să domine compoziţia. Se iau in considerare principiile enunţate mai sus: folosirea pietrei de aceeaşi natură sau înrudită, dispunerea după mărime  şi formă pe diferitele cote ale amenajării.

Gruparea rocilor se face după anumite linii directoare, în etajări neregulate, lăsându-se terase înguste şi nişe pentru plantarea vegetaţiei. În grădina alpină se prevăd poteci în trepte sau în serpentină pentru accesul pe pante, iar pe cotele joase, alei înguste, toate realizate din lespezi necioplite, aleile pot fi acoperite şi cu criblură din acelaşi fel de piatră.

În cazul alpinăriilor mari , cu diferenţe mari de nivel, în structura colinelor de pământ se prevede o bază solidă de roci care previn alunecarea terenului şi asigură drenarea. Amenajările mai deosebite , cu înălţime mare, accesibilă pe un traseu de potecă croită printre roci, necesită uneori chiar structuri din beton armat pe care se construieşte colina.

Pentru stabilitatea ansamblului , rocile aparente se în castrează în pământ , puţin în contrapantă, neregulat etajate: diferitele niveluri, decalate, se sprinjină unele pe altele şi chiar se consolidează cu beton. De asemenea , se are în vedere înclinarea în contrapantă a feţei superioare a rocilor care susţin volumele de pământ destinate plantelor , în scopul receptării apei din precipitaţii şi pentru prevenirea eroziunii.

Spaţiile şi nişele pentru plantarea vegetaţiei , dispuse în trepte , se umplu cu pământ fertil de textură nisipoasă, aşternut pe un substrat drenant. Grosimea necesară a stratului de pământ este de cel puţin 40-50 cm pentru arbuşti şi de 20 – 30 cm pentru plantele erbacee.

Aşadar, crearea unei grădini alpine impune un cadru adecvat şi cheltuieli destul de importante. Mai accesibilă este realizarea unor amenajări mai mici şi mai simple cu roci.

Rocăriile ( stâncăriile) se proiectează şi se amenajează după aceleaşi principii enunţate mai sus. Modelarea terenului constă atât în realizarea unei coline cât şi a altor denivelări mai mici : un mic debleu în faţa movilei şi cel puţin încă o uşoară proeminenţă, ca un ecou al celei dintâi.

Rocăriile pot fi dominant alcătuite din lespezi de piatră sau pot îmbina şi roci cu volume mai mari, de forme neregulate. Se cere însă o proporţie armonioasă cu mărimea colinei, de aceea rocile foarte mari şi înalte nu-şi au locul într-o astfel de compoziţie  de mai mică importanţă : totuşi nici rocile prea mărunte nu sunt indicate. Se evită poziţionarea de pietre cu aspect piramidal, preferându-se cele la care  domină dimensiunile orizontale.

Şi la aceste amenajări este necesară crearea ambianţei potrivite în concordanţă cu zona climatică : microrelieful general al terenului  cu unele diferenţe de nivel, vegetaţia specifică zonei. Astfel, în regiunile de şes vor domina plantele erbacee  cărora li se vor asocia unii arbuşti foioşi şi subarbuşti . Introducerea coniferelor este indicată îndeosebi pentru zonele de deal şi de munte.

În cadrul grădinilor , rocile neprelucrate  prin tăiere  mai pot fi folosite  pentru construirea zidurilor de sprijin, a platformelor pentru chioşcuri , a bordurilor bazinelor, realizarea de pavaje ( cu lespezi de piatră, piatră de râu, etc) contribuind la imprimarea unui caracter rustic al zonei. Tot într-un astfel de cadru , unele roci mari , cu forme naturale adecvate, pot fi transformate în jardiniere prin excavare şi umplere cu pământ.

Autor Constantin Claudiu
Publicat 14.11.2011
Bibliografie : ‚ Arhitectură peisageră „ – Prof. Univ. Dr. Ana- Felicia Iliescu
Editura Ceres 2003.

 

 

Comments are closed.