Grădina mea de vis – caracterizarea stilului romantic peisager.

Întâlnim în ultima vreme în ofertele firmelor de amenajări peisagere o “ clasificare” tot mai nuanţată a serviciilor oferite, foarte mulţi peisagişti proclamă grădina amenajată de ei ca fiind cea mai frumoasă. Ok, nimic de comentat din perspectiva privitorului şi din perspectiva celui ce admiră peisajul, însă din prisma pur tehnică a peisajului propus spre contemplare trebuie să citim ce spun şi alţi specialişti privitor la stilul amenajării. Aşezarea unor pietre claie peste grămadă şi a unui ritm de plante sau arbori nu înseamnă că am definit un stil. De cele mai multe ori peisagiştii noştri atunci când proiectează un spaţiu de amenajat, regularizează frontierele, creează un ritm de conifere , un colţ îl ocupă cu o grămadă de pietre dispuse alandala, mai sapă o groapă şi amenajează un ochi de apă pentru a condimenta grădina, apoi mai aruncă câteva specii ornamentale pe ici colo pentru a completa golurile şi iată-ne cu grădina “la gata”!

Nu contest frumuseţea şi imaginaţia respectivului, ci doar vreau să o înţeleg! De aceea propun ca în următoarele articole de peisagistică să disecăm împreună stilurilor diverselor amenajări pentru a înţelege mai bine trăsăturile unei amenajări cu adevărat de calitate, şi a proiectelor ce pun în valoare spaţiul ales.


 

Spre deosebire de stilul clasic sau al renaşterii-baroc, după care parcurile şi grădinile aveau traseuri regulate, în contrast cu liniile peisajelor naturale, creaţiile peisajelor după stilul peisager sau romantic, prin traseele mai puţin rigide, prin aleile curbe sau sinuoase, cu masive de arbori nesupuşi unei discipline de foarfecele grădinarilor, cu peluze neordonate, cu poieni şi luminişuri smălţuite de flori, lasă impresia unui cadru mai putin artificializat, imitând oarecum peisajul natural.

Nici stilul peisager sau romantic nu este lipsit de elementele decorative artificiale, ca: ronduri, rabate, construcţii arhitectonice şi sculpturale; ele sunt însă aşezate de aşa manieră încât să nu contrasteze cu elementele naturale, să se armonizeze cât mai intim cu acestea, oferind vizitatorilor privelişti cât mai variate, mai plăcute şi mai puţin obositoare.

La fel ca şi la stilul clasic, terenul cu formele lui de relief constituie canevasul pe care sunt aşezate, după o anumită compoziţie, elementele decorative. Însă spre deosebire de grădinile în stil clasic, unde terenurile erau modelate într-o succesiune de terase cu balustrade şi rampe de trecere în trepte larg dimensionate, în forme mai severe, de unde şi denumirea de stil „sever”, la stilul peisager sau romantic, relieful este mai puţin modelat şi chiar acolo unde necesita intervenţii, acestea se reduc la mici corectări, la îndulcirea unei pante prin taluze, la lărgirea unor maluri de ape curgătoare pentru deschiderea de perspective etc.

Apele curgătoare au traseurile cât mai naturale, şerpuitoare, dispărând dupa boschete sau apărând la margini de luminişuri. Apele statatoare, de asemenea, au un contur mai neregulat, sinuos, cu mici ieşituri sau intrânduri, golfuleţe şi peninsule.

Vegetaţia sub variatele ei forme: arbori, arbuşti, flori şi gazon, constituie pentru parcurile peisagere cel mai important element decorativ. Vegetaţia lemnoasă într-un parc peisager mai întins este constituită din păduri, dumbrăvi, masive, grupuri de arbori si arbusti izolati.

Florile pot alcatui masive sub forma de ronduri şi platbande, uneori pe peluze sau la marginea vegetaţiei arborescente. Vegetaţia lemnoasă este compusă din esenţe de mărimi şi forme diferite şi astfel aşezate încât să permită fie dechiderea unor vederi asupra punctelor pitoreşti, fie mascarea unor părţi mai puţin estetice, întreruperea unor monotonii dintr-o poiană, luminiş sau peluze etc. În parcurile peisagere se amenajează stâncării, chioşcuri, pavilioane, pagode, voliere pentru păsări, statui, vase şi multe alte elemente ornamentale exotice. O caracterizare mai clară a stilului peisager o fac chiar exponenţii acestui stil. Astfel, Barillet-Deschamps arată că, parcul peisager trebuie sa fie o operă de artă, în care arhitectura şi sculptura trebuie să completeze natura petru a o face mai nobilă şi mai maiestoasă. Girardin arată că, amenajarea peisageră trebuie să fie mai mult poetică şi picturală decât grădinarească sau arhitecturală. Cadrul este tot asa de important în peisaj, ca şi în tablourile pictorilor iar lumina şi variaţia ei diurnă au o mare importanţă, planurile trebuie ordonate, plantaţiile trebuie sa aibă liziere sinuoase, apele oglinzi naturale, construcţiile să se încadreze în peisaj, arta având ca scop să îmbogaţească natura.

 

 

Autor Constantin Claudiu

Publicat 25.07.2011

 

 

Comments are closed.