Grădinile din China – Legendă şi adevăr – Filozofii de transformare a mediului înconjurător.

Arta chineză se bazează în principal pe idei filozofice şi religioase. Grădinile din China realizate pe baza unor idei filozofice taoiste îmbină armonios două elemente – apa şi pietrele, purtători ai unor mari valori simbolice.

 


Există o veche zicală în China – “grădina este o recreere a naturii, o pictură de peisaj în 3 dimensiuni “. Printr-o combinaţie  de elemente naturale, ca piatra, apa, copaci, flori şi a altor elemente de arhitectură şi poezie, maeştrii grădinari din China au încercat să obţină un efect care să fie în armonie cu principiile taoiste de echilibru între om şi natură. Se poate afirma că arta grădinilor în China are aceeaşi vechime cu celelate arte , bazate pe concepţia filozofică taoistă, dupa care viaţa individului reflectă acelaşi ritm de transformări ca al naturii înconjurătoare. După această concepţie, râurile vizibile sau cele ascunse vederii constituie arterele, iar munţii – scheletul globului terestru, astfel ca aceştia şi mai ales rocile aride din care sunt formaţi , simbolizând puterea creatoare şi sălbăticia inaccesibilă a naturii, vor alcătui de –a lungul veacurilor tema dominantă a grădinilor. Reşedinţele princiare erau transformate în grădini de plăcere, în “ Paradisuri terestre” , în care, cu ajutorul unor elixiruri secrete şi a exerciţiilor Yoga , castele dominante sperau sa devină nemuritoare.

 

Introducerea budismului , o formă religioasă mai rafinată a taoismului, după care lumea este un tot, având imaginea unui organism uman sau animal, a influenţat în general artele, şi în special arta grădinilor, care a luat o mare dezvoltare şi în centrele mănăstireşti, în jurul “ colibelor de ermiti “ , situate în regiuni muntoase cu terase sau în cele joase pe marginea lacurilor, încadrate cât mai intim în peisajul local,acolo unde era un cadru propice pentru meditaţii profunde. Paralel cu aceste grădini sihastre, de meditaţii,cei avuţi şi-au creat parcuri măreţe,de exemplu,„Muntele sălbatic” al scriitorului Lite-Yu, prevăzut cu tunele, bazine, râurile întortochiate şi numeroase pavilioane, toate acestea vrând să lase impresia unei reşedinţe a „nemuritorilor”. Apa, sub diverse forme şi rocile bogate în variate minerale policrome constituiau elementele decorative de bază ale grădinilor chinezeşti.În regiunile lipsite de izvoare naturale, prezenţa apei în grădini era doar sugerată prin executarea unor albii artificiale de râuleţe, pe fundul cărora era nisip şi roci în aşa fel aşezate, încât să dea iluzia prezenţei apei, constituind astfel doar un simbol al acestui element. În ceea ce priveşte rocile ca element pitoresc se alegeau cele cu aspect mai salbatic şi primitiv, roase de vreme sau sfredelite de curenţi, aşezate de aşa manieră, încât să sugereze forma originală a munţi­lor sau a grotelor salbatice, acoperite cu licheni, muşchi sau cu plante parazite.Vegetaţia ca element al compoziţiei grădinilor, deşi considerată pe plan secundar, era privită tot în sensul simbolizării legăturii omului cu natura, în care chinezul vedea o serie de anlogii cu propria-i viaţă. Această nobilă pasiune de a trăi cât mai aproape de flori pentru a le urmări fazele dezvoltării lor, i-a dus pe unii amatori, în timpul dinastiei Ming (1368-1644 e.n.), să-şi aşeze patul lângă arbori îmbobociţi pentru a asista la acest grandios fenomen al înfloririi şi al procreării, urmat de trista fază a veştejirii şi a căderii petalelor.Prin multiplele plante utilizate în compoziţie, unele erau îndrăgite pentru motivul că simbolizau anumite aspecte din viaţa de toate zilele. Astfel, pentru anotimpul când majoritatea vegetaţiei era înca în repaus, prunul, pinul şi bambusul simbolizau anumite stări şi caractere.Prunii decorativi sunt tot atât de populari în China ca şi cireşii în Japonia, fiind consideraţi ca vestitorii renaşterii naturii, prin înflorirea lor extratimpurie.

Pinii simbolizau fermitatea şi forţa caracterului, iar bambusul prin supleţea şi în acelaşi timp prin rezistenţa sa, simboliza prietenia neşovoitoare. Prunii, în afara de flori, trebuiau să simbolizeze, prin forma trunchiului şi nodurile ramurilor, aparenţa unui om în vârsta, gârbovit de vremuri. Ramurile noduroase ale pinilor imitau într-o oarecare masura formele curioase ale rocilor din grădina.Piersicul, o alta plantă decorativă preţuită, ca şi prunul, alcătuia „grădinile de piersici”, sinonime dupa legendele taoiste cu „paradisul”. Dintre plantele floricole, crizantemele si bujorii erau nelipsite din grădini, iar în bazine şi lacuri, universalul  letus al antichităţii şi mai ales al budistului simboliza puritatea spirituală a adevărului. El creşte în noroi (lumea materială), traversează stratul de apă (mediul emoţional) şi apare la suprafaţă pur şi imaculat (lumea spirituală), ilustrând astfel înflorirea spiritului uman, reprezentat prin Budha-natura. Cu trecerea timpului, începând cu perioada dinastiilor Sung (960-1279 e.n.) şi Ming (1386-1644 e.n.) şi pâna în timpurile moderne, la măreţia decorului natural, apa, rocile şi vegetaţia, se adaugă diverse construcţii arhitecturale unele sub influenţa grădinilor italiene şi franceze, de exemplu, parcul din Iuan, un fel de Versailles.Printre construcţiile cu funcţii decorative ale parcurilor şi gradinilor chinezeşti trebuie enumerate diversele pavilioane, chioşcuri, pagode, podurile de peste ape, galeriile de trecere de la un pavilion la altul, balustradele, zidurilor inconjuratoare cu magnificele porţi şi ferestre ornamentale. Fiecare din construcţiile respective poartă pecetea stilului arhitectonic chinezesc dintr-o anumită perioadă a evoluţiei lui.În pavilioane erau o multitudine de obiecte de artă; statuete de bronz, covoare, goblenuri, pendule, oglinzi veneţiene, maşini hidraulice, lucruri care l-au frapat şi pe Marco Polo cu ocazia calătoriei sale prin Asia, la finele secolului al XIII-lea.Pe drept cuvânt grădinile din Hang-Cheu, prin numeroasele lor canale şi poduri, se puteau numi „Veneţia de răsărit” (sec. XII).      Vechile grădini şi parcuri erau definite prin 3 tipuri, caracterizate fiecare prin natura emoţiilor şi a stărilor sufleteşti la care erau supuşi vizitatorii, şi care purtau denumirile de: 1) grădini vesele sau zâmbitoare; 2) grădini groteşti sau oribile, reprezentând straniul şi neprevăzutul 3) grădini încântatoare.

 

Grădinile din epoca ulterioară şi modernă, prin influenţele venite din afară, au imbrăcat, pe lângă specificul lor naţional, şi forme devenite universale prin funcţionalitatea lor: au fost puse în slujba poporului, cu sectoare cultural-educative, terenuri pentru practicarea sporturilor.

Grădina imperială de la sfârşitul dinastiei Shang ( anii 1600- 1027 î.Hr.) este considerată de către cronicari ca fiind cea mai veche grădină imperială din China atestată documentar. Ea era formată dintr-un teren de vânătoare imperial, urmat de grădina Shanglin construită de împăratul Qinshihuangdi în capitala statului din acea vreme Xianyang. Această grădină a suferit îmbunătăţiri şi în anii ce au urmat , de către celelalte dinastii, împăratul Han Wudi ( 140 – 87 î.Hr. ) afost un mare iubitor de natură construind şi un Palat de vară.

 

O altă grădină celebră, este cea construită în timpul dinastiei Tang ( 618 – 907 ), unii literaţi spunând ca în acea vreme grădinile au atins apogeul frumuseţii de până atunci, un tratat de design şi amenajări exterioare fiind scris în anul 634 de către pictorul – grădinar Ji Cheng. El sublinia în acest tratat despre combinaţia armonioasă a contrariilor, disimularea între real şi ireal, necesitatea grădinilor de a fi un loc de refugiu pentru cei care voiau să scape de haosul aglomerării din oraşele de atunci.

 

 

 

Autor  – Constantin Claudiu Bibliografie – Arboricultura ornamentala si arhitectura peisajera

Publicat  12.04.2011                             Prof.Dr. V.Sonea  Dr. Ing. L. Palade

Editura didactica si pedagogica

 

 

Comments are closed.