Grădinile din Italia – Grădinile Renascentiste în Italia şi evoluţia lor – Fantezia arhitecţilor peisageri a devenit o modă după secolul XV, Centrul Cultural în acea vreme era în Toscana, oraşul Florenţa.

Grădinile din Italia după căderea imperiului roman au cunoscut o minimalizare în preocupările vremii, destrămarea imperiului a dus la ruinarea marilor valori ale Antichităţii, arta peisageră a intrat în declin pentru o lungă perioadă de vreme . Revirimentul în arta grădinilor s-a cunoscut o dată cu apariţia curentului renascentist, adesea inspirat de fantezia creativă a artiştilor din epoca renaşterii. Întâlnim plante veşnic verzi, trasee şi forme geometrice, prezenţa fântânilor arteziene ,a statuilor, iar o altă caracteristică este ritmul creat de anumite aliniamente cu ghivece de ceramică sau  teracotă de mărime mare, modă ce se păstrează şi astăzi.

În Italia arta peisageră a revenit în preocupările artiştilor peisagişti, sau a maeştrilor grădinari o dată cu apariţia unui curent ce avea să schimbe Istoria Artelor : Renaşterea. Acest curent social şi cultural a apărut în Italia la sfârşitul Evului Mediu la începuturi printr-o înviorare a interesului pentru cultura şi arta antichităţii clasice, iar mai apoi pe parcursul a 3 secole de profunde transformări sociale, politice, economice , religioase şi culturale să marcheze trecerea de la societatea medievală la societatea modernă. În această perioadă de profunde transformări un rol determinant l-au avut oamenii de ştiinţă, oamenii de cultură, artiştii , redefinirea curentului greco-roman, redefinirea conştiinţei omului după o lungă perioadă de anihilare filozofică a personalităţii. Renaşterea artei a introdus elemente noi pe lângă elementele realismului roman, fonduri de arhitecturi clasice, alegorii. Prin păstrarea formelor tradiţionale adaptate la cerinţele epocii, renaşterea a însemnat un mare pas înainte , o descătuşare necesară în drumul spre viitor al istoriei.

Mult timp dupa destrămarea şi apoi dispariţia imperiului roman preocupările culturale şi artistice n-au cunoscut strălucirea din trecut: numeroase opere ale antichităţii s-au ruinat, au dispărut, aşa cum a fost cazul cu scrierile celebre care au ars in biblioteca din Alexandria-Egipt.  Primele manifestări ale Renaşterii ce au apărut în Italia au fost generate de o perioadă de linişte şi relaxare şi în consecinţă a dus la dezvoltarea economică a oraşelor din Centrul Italiei, cât şi în nord, favorizând dezvoltarea artei şi literaturii  cu ajutorul şi susţinută de familii bogate şi influente, familia Medici din Florenţa, Este din Ferrara, familia Sforza din Milano, Ducele de Urbino din provincia Pesaro- Urbino, Dogii veneţieni şi nu în ultimul rând Papalitatea de la Roma. La început acestea au fost motoarele curentului renascentist. Odată cu „renaşterea” sub impulsul oamenilor de artă, printre care: Dante, Petrarca, Boccacio, Leonarda da Vinci, Michelangelo şi alţii, atât literatura cât şi arhitectura iau un avânt, revenind la idealurile clasice şi făcând ca surâsul mitologic să anime iarăşi portretele, statuile şi eroinele romanelor.

În Arhitectura Renaşterii se conturează două tendinţe , o primă tendinţă fiind caracterizată de folosirea formelor de expresie ale antichităţii, construcţii clare şi armonice realizate de Donato Bramante încep să se răspândească în toată Italia. Se folosesc ca elemente de construcţie coloanele, pilaştrii, capitelurile, arcaddele preluate din tratatul de arhitectură a lui Vitruviu ( secolul I î.Hr. ). Faţadele sunt concepute ţinându-se cont de simetrie şi ordine. Arhitecţii sunt consideraţi artişti şi încep să aparţină păturii cultivate şi avute a societăţii. A doua tendinţă este îmbinarea elementelor antice cu elemente medievale, îndeosebi în nordul Italiei la început iar mai apoi în toată Europa. Liniile verticale sunt combinate cu ogivele gotice.

Lucrarea Hyperotomachia Poliphylii de Francesco Colonna ilustrată de marii artişti, Botticelli şi Mategna, descrie, printre altele, anticele grădini ale Aphroditei. Această operă a trezit un viu interes şi a constituit punctul de plecare pentru crearea grădinilor în stilul renaşterii, introducând din nou unele caracteristici clasice greco-romane; forma octogonală a teraselor, bazinele, perspectivele şi mai ales arta topiarilor (tunderea plantelor pentru obţinerea diverselor figuri). Reprezentantul noului curent, de fapt un continuator al lui Cneus Mattius, este Masso, Finiguerra. Operele renaşterii sunt realizate cu mai multă fantezie, au mai multă tandreţe, fiind mai umanizate. Stendhal spunea admirativ că aceste grădini italiene reprezintă cea mai frumoasă unire a frumuseţii arhitecturale cu cea vegetală, în sensul că arta secondează şi înfrumuseţează natura fără sa-i altereze specificul. Se caută ca prin aşezare şi amenajări adecvate grădinile să aibă un aspect panoramic, în care să se poată admira principalele elemente decorative situate pe terase îndulcite sau accentuate, legate prin scări, rampe şi balustrade, pe alei, cu fântâni din care tâşneşte apa în abundenţă, sau cascade cu nelipsitele orge hidraulice cântatoare. Peste tot statui în marmură şi figuri de arbori şi arbuşti. Fiecare specie din plantele lemnoase folosite era pusa în valoare prin situarea ei in poziţii cât mai atrăgătoare, dupa habitus, siluetă şi culoare.

Una din creaţiile timpului este Grădina Villa d’Este de la Tivoli (1540) în suprafaţă de 5 ha, asezată pe o pantă panoramică. Ea are un traseu geometric cu 8 terase succesive şi o serie de elemente decorative cum ar fi, de exemplu, aleea principală sau centrală din care se deschide perspectiva spre cascada la baza căreia se află fântâna balaurilor şi capătul scărilor în hemiciclu. Perpendicular pe această axa se află o alee vestită cu 100 de fântâni, care are la capatul ei locuri izolate pentru odihnă. De pe aleea principală se poate admira palatul situat pe platou, chiparoşii, cu silueta lor care lasă impresia unor propilee ce contrastează în mod plăcut cu orizontalitatea teraselor. Jocul de umbre şi lumini, sunetul cascadelor, cântecul cişmelelor, mareţia palatului, bogăţia elementelor decorative creează prin ansamblul lor o atmosferă de plinătate estetică şi recreativa.

Sunt demne, de citat, de asemenea grădinile Boboli şi Gamberia din Florenţa şi altele din secolul al XVI-lea. În secolul al XVII-lea se creează grădinile: Torlonia la Frascati, Borgheze la Roma, iar în secolul al XVIII-lea, Isola Bella influenţată de stilul baroc. În cursul acestor secole apar aşa-numitele „grădini surpriză de care Stendhal spunea că: „trebuie sa te păzeşti când te plimbi singur la Leinate ( astăzi se numeşte Lainate ), această grădină fiind plină de jocuri de apă destinate să stropească pe vizitatori. Punând piciorul pe prima treaptă a scării, şase jocuri de apa mi-au udat picioarele”. Iar Movontaigne spune că la Tivoli „muzica de orgă hidraulică, care este o adevărata muzică naturală, se obţine cu ajutorul apei ce cade cu mare violenţă într-o cuvetă rotundă, boltită şi care agita aerul pe care-1 constrânge sa iasă prin tuburi de orgă”.

În această epocă iau fiinţă grădinile botanice din: Ferara (1540), autor fiind Brasovola, cea din Florenţa, înfiinţată de către Cosma şi cea din Padua (1543), de Lucas Chini, grădini a căror importanţă ştiinţifică constă mai ales din aclimatizarea unor specii străine.

Din Italia, Renaşterea pătrunde şi în celelalte ţări europene, Franţa, Germania, Anglia. Învăţaţă, negustori, artişti, meseriaşi călătoresc în Italia şi se întorc cu noi cunoştinţe şi cu un gust bogat în artă şi în modul de viaţă. Astfel, pentru  doua oară în istorie, Italia devine motorul cultural al lumii moderne. Prima dată în antichitate Imperiul Roman civilizează umanitatea în mod global, iar acum Spiritul Renaşterii creează societatea modernă.

Autor Constantin Claudiu Bibliografie – Arboricultura ornamentala si arhitectura               peisajera

Publicat  20.04.2011                             Prof.Dr. V.Sonea  Dr. Ing. L. Palade

Editura didactica si pedagogica