Grădinile engleze – Tradiţia engleză în arta grădinilor din evul mediu până în prezent – Stilul romantic peisager.

Grădina englezească este o grădină în stil peisager, o grădină peisaj în stil romantic peisager, deasemeni poate fi numită grădina parc peisager. Ca în toată zona de vest a Europei arta peisageră a fost influenţată de imperiul roman de unde a împrumutat cultura greco-romană şi influenţele vremii, iar peste toate acestea şi-a pus amprenta rigurozitatea, calmul, şi seriozitatea tipic engleză.  Aceste grădini stil parc, cu un fundal profund peisager, practic grădină cu o suprafaţă mare de gazon în centrul peisajului fiind casa, iar mai apoi pe lângă acest gazon arhitecţii peisagişti proiectau pereţii de garduri vii, buchetele de arbori, statui, fântâni, etc.

 


 

La fel ca şi în alte ţări, în grădinile engleze ale evului mediu se puteau întâlni o serie de tradiţii ale cuceritorilor romani, peste care s-au suprapus intervenţiile unor arhitecţi inspiraţi fie de renaşterea italiană, fie influentaţi de moda franceză. Crearea unui parc de către Henric al IV-1ea (sec. XV) la Nonesuch, după moda italiană, a întâmpinat o vie rezistenţă din partea celor care ţineau la tradiţia medievală. Cu timpul ideile renaşterii prind teren, astfel că parcul de la Wilton (sec. XVII), la început de tip italo-francez, după o restaurare ulterioară, a fost transformat în stilul renaşterii. Încă era la modă „Topiary art”, modelarea cât mai fantezistă a arborilor, inspirată de la antici şi influenţată de Paradisul pierdut a lui Milton, astfel ca în multe cataloage, pepinieriştii ofereau tisa sau alţi arbori formaţi în figuri. Cu apariţia lui Bridgeman, „Topiary art“ îşi pierde din importanţă ca şi zidurile ce înconjurau aceste spaţii verzi. Peluzele sunt nivelate; sub influenţa lui Le Notre se face contopirea între grădină şi parc, prin trasarea aleilor largi, uneori mărginite cu garduri din arbori cu coroane taiate plat.

 

Dupa 1730 apare tendinţa spre parcul peisager, când William Kent -socotit ca autor remaniază lucrările lui Bridgeman, introducând în peisaj arbori morţi, pentru a imita cât mai mult natura, având pretenţia să dea, prin renunţarea la traseele rigide, aparenţa unor simplificări.  După Scott , stilul lui William Kent nu reprezintă simplicitatea în sine, ci numai afectarea de a fi simplu. William Kent  a trăit între anii  1685 – 1738 şi a fost arhitect, pictor, designer de mobilier, el fiind cel ce a introdus în Anglia stilul de arhitectură Palladian. A adus multe desene de arhitectură antice în peisajele concepute de el. Parcul peisager a avut în aceeaşi perioadă încă un promotor, fiu de grădinar şi horticultor cu experienţă, Charles Bridgeman ce a trăit între anii 1690 – 1738. A avut o ascensiune fulminantă cu toate că a trăit puţin, a devenit grădinarul şef al Grădinii Regale, apoi a fost responsabil cu reproiectarea grădinilor regale de la Winsdor şi Kensington Palace cât şi Hyde Park din Londra. Charles Bridgeman a colaborat mult cu William Kent  oferind consiliere  botanică , ceea ce i-a permis lui William Kent să-şi pună în aplicare viziunile sale arhitecturale. Astfel, a creat una din cele mai celebre grădini englezeşti din acea vreme, peisajul de la Chiswick House, cu inspiraţii puternice din arta grădinilor franceze, dar a introdus şi elemente noi pentru acea vreme, a proiectat prima cascadă artificială şi a adăugat peluze înclinate până la baza cursului de apă.

 

William Kent  ( 1685 – 1748 )

Brown introduce în compoziţie buchete de arbori „Clumps” formând mici masive izolate, aşezate în linii circulare, ca nişte centuri, revenind la spaţiul închis. Lancelot Brown a fost cel mai influent peisagist de după şcoala WilliamKent. Atrăit între anii 1716 – 1783, şi a proiectat peste 170 de grădini. Brown a fost inventatorul , dacă îi putem spune aşa, a lacurilor artificiale, a cursurilor de apă artificiale, , a barajelor şi a canalelor utilizate spre a transforma anumite fluxuri şi iluzii prin grădină, în iluzia de a crea râuri cât mai asemănătoare cu cele naturale . Cele mai importante grădini proiectate de marele L. Brown sunt Blenheim Palace în 1764, Bowood în 1763, Chatsworth în 1761.

Cu apariţia lui Repton (1752-1818) denumirea de „English gardening” se transformă în „Landscape gardening”, dându-se prioritate efectelor de culoare, jocurilor de umbră şi lumină şi ţinându-se seama de legile opticii şi ale perspectivei. În lucrarea sa din 1803 Observations in the theory and practice se insistă asupra „optics of visions, axis of visions, quantity of field of visions”.

Cu mult înaintea acestei lucrări apăruse încă din 1757 lucrarea lui William Chambers, intitulată “ Dessins de edifices, meubles, habits, machines et ustensiles graves, sur le originaux dessines a la Chine “ în care sunt amintite  scenele din parcuri care provoacă : 1) surâsul, 2 ) oribilul, 3) încântare. Din aceeaşi lucrare cităm : “ experienţa i-a învăţat pe chinezi că mărimea aparentă a obiectelor se diminuează , iar culorile slăbesc pe măsură ce obiectele se îndepărtează de ochiul spectatorului. Ei obţin vederi în perspectivă, prin introducerea de construcţii şi alte obiecte diminuate proporţional cu distanţa de unde sunt privite : pentru a forma iluzii frapante , părţilor mai îndepărtate le dădeau o tentă cenuşie , plantând arbori mai mici , cu frunziş de culori mai puţin vii.”. Această lucrare a influenţat mult arta parcurilor prin introducerea unor obiecte ca : temple de antichitate , monumente  pentru glorificarea eroilor naţionali, etc. Pentru obţinerea unei atmosfere pastorale a fost introdusă şi salcia plângătoare.

 

Lancelot Brown  ( 1716 – 1783 )

 

Deşi a întâmpinat o oarecare opoziţie din partea admiratorilor lui Kent, moda chinezească a fost reluată şi adaptată de catre Whately în lucrarea sa: Observation of modern gardening (1770), în care autorul insistă asupra efectelor de culori obţinute prin coloritul frunzelor şi prin aşezarea obiectelor pentru a fi luminate în anumite ore din zi. El introduce termenii de grandios şi pitoresc, pentru masivele de arbori, şi de majestuos, teribil sau minunat, privitoare la efectul rocilor.

 

Influenţa parcurilor engleze s-a resimţit – aşa cum am văzut – şi în arta parcurilor franceze din sccolul al XVIII-lea, precum şi in alte ţări europene.

După acceastă perioadă, stilul englezesc în arta peisageră se va răspândi şi în alte ţări europene cu repeziciune, în Franţa de exemplu a început să fie preferat stilul englez în amenajări datorită întreţinerii mult mai uşoare decât grădina clasică franceză, deasemeni Germania a împrumutat repede noul stil, a fost creată în anul 1789 celebra grădină Englischer Garten din Munchen, proiectată de peisagistul Sir Benjamin Thompson. Deasemeni Rusia a adoptat noul stil foarte repede la construcţia parcului din jurul palatului Ţarskoe Selo.

Stilul dominant a fost revizuit în secolul 19  pentru a include mai multe caracteristici de grădină moderne, plantarea în paturi de flori, plantaţii de pomi, arbuşti ornamentali, pavilioane de ceai, ruine false, pomi falşi, grote, etc. Astfel, se păstrează şi stilul romantic prin păstrarea acelui iaz artificial, însoţit de un dig sau un pod mic, cât şi altor elemente de natură romantică.

 

 

 


Autor Constantin Claudiu Bibliografie – Arboricultura ornamentala si arhitectura               peisajera

Publicat  20.04.2011                             Prof.Dr. V.Sonea  Dr. Ing. L. Palade

Editura didactica si pedagogica

 

 

 

Comments are closed.