Grădinile Franceze – Grădinile Renascentiste în Franţa şi evoluţia lor – Grădinile mănăstireşti şi rolul călugărilor în răspândirea grădinilor interioare mixte.

 

Mişcarea renascentistă în Franţa a adus dezvoltarea fără precedent a artei grădinilor. Putem spune că o dată cu apariţia curentului renascentist în Franţa apar cele mai frumoase grădini europene de până atunci, grădini ce pot fi vizitate şi astăzi. Dispunerea geometrică a materialului vegetal combinată cu liniaritatea aleilor atinge apogeul creaţiei arhitecturale în Franţa. Grădinile-parc din jurul castelelor  constituie puncte de atracţie pentru turiştii din întreaga lume, Franţa fiind a doua ţară din lume după S.U.A în veniturile generate din turism. Astăzi Franţa este şi cel mai mare importator din Europa de material floricol, şi cel mai mare consumator de artă verde.

 


Arta grădinilor în Franţa a descoperit noi valenţe creatoare în artiştii vremurilor, splendoarea proiectelor grădinilor renascentiste, dimensiunea marilor grădini – parc din jurul castelelor celebre ale secolelor XV – XVII, spiritul poetic francez era prezent în creaţiile marilor grădini din acele vremuri. Putem spune că grădinile în stil poetic au apărut prima dată în Franţa, artiştii din acea perioadă nefăcând altceva decât o sinteză a tuturor elementelor arhitecturale de până atunci, rezultatul fiind un peisaj feeric, de o geometrie matematică dar în acelaşi timp cu nuanţe poetice.

Când vechea Galie a devenit provincie romană, au apărut aici o serie de castre, vile, teatre, arene construite în stil clasic roman. De atunci datează arenele din Arles şi de la Nîmes, teatrul din Orange, ce se pastrează în mare  parte şi astăzi şi unde în fiecare vară trupe de artişti din Paris dau spectacole pentru localnici şi turişti, apoi porţile de la Besancon, Frejus şi dc la Autum. Împaratul Iulian a creat o gradină după modelul de la Aventin şi Esquilin, pe insula Lutetia, Parisul de astăzi.

După „pax romana” urmează o epocă de tulburări şi nesiguranţă – epoca năvălirilor -astfel că, preocupările pentru frumos trec pe plan secundar, menţinându-se într-un cadru restrâns, în interiorul zidurilor de apărare ale castelelor şi mănăstirilor. Călugării au fost aceia care au cultivat în grădinile lor interioare, alături de o serie de plante alimentare, aromatice şi medicinale, şi plante decorative  pentru împodobirea altarelor sau pentru serbările religioase. Pelerinii şi cei care veneau la slujbele ţinute în mănăstiri au împrumutat aceste elemente şi au început cultivarea lor şi la nivel local, sau la nivelul grădinii din jurul proprietăţii lor. În secolul al VI-lea se aminteşte de o asemenea grădină mănăstirească închisă cu ziduri „claustrum” a reginei Radegonda la Poitiers. În capitulările lui Carol cel Mare denumite „De villis imperialibus” se dispune ca în grădini să fie tot felul de ierburi (plante) printre care sunt citate crinul, trandafirul, gladiola, macul etc.

 

În secolul al XI-lea şi al XII-lea cruciaţii aduc din orient, odată cu gustul pentru lux, o serie de plante decorative: bujori, zambile, liliac si laur.

În secolele XII,-XV iau fiinţă şi se înmulţesc aşa-numitele „vergers” prin care în prezent se înţeleg plantaţiile regulate de pomi, dar care în aceea perioadă constituiau grădinile mixte de pomi, legume şi flori.

În această perioadă apare lucrarea “ De vegetabilibus “ a lui Albert Boolstaed cu un capitol de “ plantatione viridarium “  inspirată după autorii arabi şi latini iar mai apoi în anul 1309 apare lucrarea “ Opus ruralium commodorum “.

În cele mai multe grădini de agrement existau o peluză la intrare, alei cu borduri de buxus, canale cu apă şi chiar cu peşti şi păsări acvatice şi nelipsita cuşcă cu păuni specifici evului mediu. Grădinile mari, de exemplu, ale lui Carol al V-lea de la Saint-Paul erau înconjurate de gard viu, aveau treiaje tunele şi pavilioane sau chioşcuri din verdeaţă şi din lemn sau labirinturi ca cel a lui Dedalus în care cu greu se descurcau vizitatorii.

În secolul al XVI-lea grădinile din jurul castelelor seniorale marchează un nou salt prin întinderea şi varietatea elementelor decorative aşezate după cerinţe estetice. Ele sunt descrise de către André Mollet. Din aceasta reiese că, pentru punerea în valoare a castelului, se construia o alee marginită de 2-3 rânduri de ulmi sau tei care se întrerupea în faţa clădirii, unde lăsa un teren liber (parter) în semicerc sau pătrat. În spatele castelului era parterul mare, amenajat în broderii, fără nici un obstacol, pentru a putea fi privit din ferestrele castelului; urmau apoi parterele cu gazon (peluze) despărţite prin alei, cu fântâni şi statui, boschete, grote, jocuri de apă.

În această epocă iau fiinţă primele grădini – parc din jurul castelelor  : Blois, Chambord, Chenonceaux, Montargis, Amboise, Fontainebleau, Rambouillet, Saint- Germain,  Chantilly şi altele , cele mai multe dintre ele suferind oarecare modificări în decursul secolelor. Aceste grădini există şi astăzi fiind unul din marile puncte de atracţie ale turiştilor străini. Astăzi Franţa este pe locul 2 în lume, după SUA, la capitolul venituri realizate din turism, Parisul fiind unul din cele mai vizitate oraşe din lume. De mare valoare istorică şi arhitecturală din aceeaşi epocă sunt grădinile Tuilleries, create din ordinul Catherinei de Medicis, creaţie a arhitecţilor P. Delorme, J. Cousin. În timpul domniei Mariei de Medicis apare grădina Luxembourg şi Cours la Reine, creaţie a arhitectului J. De Bross.

Secolul al XVII-lea este dominat de de Ludovic al XIV-1ea pe care nu îl mai satisfac operele Iui Henric al IV-lea, Ludovic al XIII- lea şi ale altor înaintaşi şi care aspiră la lucruri majestuoase în toate coloniile, în special în arhitectură şi litere. Grădinile ce se vor crea, deşi sunt inspirate după cele romane şi italiene, au ceva specific genului francez, aşa cum operele lui Racine inspirate după Euripide şi fabulele lui La Fontaine după Esop sunt pur franceze. În această perioadă apare lucrarea lui Jacques Boyceau “ Traite du jardinage selon la raison de la nature et de l art”, apărută în anul 1638, deasemeni apar lucrările lui S. De Caus “ Perspective curioase “ despre ridicare apelor cu maşina şi invenţiile lui Pascal pe aceeaşi temă. Inspirat de aceste lucrări Cardinalul de Richelieu îşi crează un parc la Rueil astfel că totul apare pregătit pentru ceea ce urma să se realizeze în timpul lui Ludovic al XIV – lea . Acesta face apel la Fouequet, Lebrun, Vau, şi la Andre le Notre ( geniul arhitecturii peisagere ).

 

Le Nôtre urmează ca tânăr cu multă asiduitate pictura, se interesează de lucrările privind legile perspectivei şi mai ales de cele ale reflecţiei luminii descoperite recent de catre Descartes. Aceste cunostinţe i-au permis ca împreună cu ceilalţi colaboratori să realizeze unul din cele mai frumoase parcuri printre care „Vaux” în care apar clar primele trăsături şi caracteristici ale parcurilor „a la francaise”. Urmeaza apoi „Versailles” cu adevarat maiestuos, Clagny, Sceaux, Saint-Cloud, Marly şi Maison Láfitte.

Caracteristica acestor parcuri de forme geometrice plane a fost determinată şi influenţată în mare parte şi de construcţia monumentală de forma regulată a palatului regal, căruia trebuie să-i dea un cadru majestuos, reprezentat în afară de traseurile geometrice, prin covoare (peluze) verzi, partere cu broderie şi bazine laterale, cu perspective spre infinit. Se spune că Le Notre nu putea suferi ca frumoasele grădini să se asemene neapărat cu o pădure (aluzie la parcurile peisagere) şi că el a ştiut să deschidă chiar prin pădure acele alei prin care ochiul poate să-şi poarte privirea până la mari depărtări.

 

În ceea ce priveşte simetria, Le Notre nu o înţelege ca o identitate a celor două părţi, ci mai mult o echilibrare corespunzătoare între acestea, putând obţine o mai mare variaţie întregii compoziţii.

O caracterizare completă a grădinilor franceze o face Dezallier d’Argenville, unul dintre foştii elevi ai lui Le Nôtre dupa cum urmează: „Arta să cedeze naturii. Să nu acoperi cu umbra o grădină dar nici să o descoperi (s-o luminezi) prea mult. S-o faci sa pară întotdeauna mai mare decât este în realitate”. Cele 4 maxime au stat la baza creării grădinilor franceze, care se compuneau dintr-un peron cu 3 trepte, în faţa caruia se întindea un parter înconjurat de boschete, săli verzi (din arbori cu coroanele tăiate scurt) şi fântini. Două alei principale se întretaiau în unghi drept, din care una era perpendiculară pe palat, iar cealaltă transversală. Parterele, de formă geometrică, erau decorate cu broderii de buxus. Parterele aveau drept chenar platbande cu nisip sau plantate cu flori. Aleile erau acoperite cu nisip sau alt material protector, ori erau gazonate. Alte elemente decorative ca: palisade cu treiaje, arcade şi portice masive şi boschete amenajate. În labirint, în săli şi cabinete, buligrine (suprafeţe deschise plantate cu iarbă şi flori), verigadine (amfiteatre cu linii sinuoase mai ridicate decât aleile), apoi fântânile, bazinele, grotele, belvederile împodobeau grădinile.

 

Atât traseele care desenau în prim plan forma geometrică a parterelor brodate, iar spre exterior deschideau largi şi depărtate perspective cu ajutorul aleilor şi a iungilor canale, cât şi multitudinea elementelor decorative, constituiau un ansamblu unitar, în care părţile constuiente, deşi subordonate întregului tematic, îşi păstrau, fiecare în parte, funcţionalitatea proprie, oferind privirii acel spectacol de grandoare şi majestate proprie parcurilor franceze din secolul al XVII-lea şi de mai târziu.

Discipolii lui Le Notre au avut o serie de realizări. Astfel: J.B. Leblond se pare a fi autorul parcului Petrodvoreţ din Leningrad, iar L.F. de Nesle ( Gervais ) , împreună cu Steknofen şi Hochenberg, a creat frumosul parc Schönbrun din Viena. Sub influenţa franceză se înfiinţează parcuri la Nyphenburg, Munchen şi Viena. În secolul al XVIII-lea arta grădinilor şi a parcurilor a fost influenţată de moda engleză care, la rândul ei, a fost inspirată din cea chineză, rezultând în sinteză o formă mai liberă, mai naturală, peisageră.

J.J. Rousseau în Nouvelle Helotise se pronunţa contra grădinilor geometrice şi militează pmtru întoarcerea la natură. Alţi autori, ca Bernardin de St. Pierre în Les études sur la nature, abatele De Lille în Les Jardins şi pictorul Hubert Robert, în ale cărui tablouri sunt pictate grădinile din Roma pline de ruine entice, au o înclinare spre lirism şi romantism. Din toată această confruntare a celor doua tendinţe, regulat simetrică şi cea care imita natura (peisageră), arhitecţii francezi au ştiut să pastreze o linie înţeleaptă, nerenunţând în întregime la ceea ce s-a realizat în trecut, admirând în schimb unele elemente decorative anglo-chineze, după cum s-a şi întâmplat cu parcul Farc din jurul palatului Trianon, apoi la Ermenonville şi altele, singura realizare cu forme mai romantice fiind parcul Bagatelle.

Drept urmare a acestor concilieri, la începutul secolului al XIX-lea apar grădini de factură mixtă, cu forme geometrice în faţa clădirilor şi sinuoase cu diverse elemente decorative, romantice, în restul întinderii parcurilor. Pe timpul celui de al II-lea imperiu se restaurează o serie de parcuri din secolele anterioare, însa din păcate, prin această restaurare nu s-a respectat caracterul iniţial, introducându-se o serie de modificări impuse de „anglomania” parcurilor.

Astăzi , majoritatea grădinilor construite in epoca Renaşterii, cât şi după această perioadă sunt deschise vizitatorilor şi turiştilor, iar programul de vizitare este între orele 9.30 şi 19.00 fără întrerupere,  pe timpul iernii între orele 10.30 – 12.30 , pauză de masă de 2 ore după care de la ora 14.30 până la ora 19.00.

 

 

 

Autor Constantin Claudiu Bibliografie – Arboricultura ornamentala si arhitectura               peisajera

Publicat  15.04.2011                             Prof.Dr. V.Sonea  Dr. Ing. L. Palade

Editura didactica si pedagogica

 

 

 

 

Comments are closed.