Grădinile japoneze – Grădini Zen – arta japoneză în amenajările peisagere din antichitate până astăzi.

Astăzi, în Japonia grădinile sunt clasificate în 3 categorii : Tsukiyama Gardens – grădini de deal

Karesansui Gardens – grădini uscate

Chaniwa Gardens – grădini de ceai

De multe ori întâlnim grădini care combină toate cele 3 tipuri principale de arhitectura grădinii. Peisajul tradiţional este îmbinat armonios cu elemente de arta designului surprinzând prin simplitatea şi dorinţa de meditaţie.

 


Tsukiyama gardens îmbină toate elementele din natură pentru a crea o reproducere în miniatură a peisajului natural, de cele mai multe ori un peisaj celebru în Japonia. Chiar dacă spaţiul este limitat de cele mai multe ori dealul este creat în mod artificial de către peisagişti, după care se trasează celelalte elemente şi o traiectorie circulară de defilare.

Karesansui gardens reproduc peisajele naturale într-un mod mai abstract, folosind elemente ca pietrişul, nisipul, muşchi de pădure, bonsai, fiind create de cele mai multe ori pentru meditaţie. Datorită acestor elemente folosite au fost supranumite “grădini uscate”.

Chaniwa gardens construite special pentru ceremonia de ceai, celebră dealtfel în Japonia, ceremonie care o întâlnim şi la alte culturi occidentale ( Anglia ), au în principal o casă de ceai, sau o terasă pentru ceai, sau un foişor pentru ceai, străjuit de felinare de piatră şi un bazin de piatră ( tsukubai ) unde oaspeţii se purifică înainte de a participa la ceremonie.

 

La fel ca în China, grădinile japoneze sunt pătrunse de spiritul budist şi mai ales al sectei Zen, doctrina care propovăduia admirarea frumosului în orice imprejurări.

Grădinile japoneze care au apărut cu mult mai târziu decât cele chineze se deosebesc de acestea printr-un rafinament şi o sensibilitate specifica japonezilor. Kyoto, fiind ales capitala încă în secolul al VIII-lea, a devenit oraşul gradină prin grija împaratului Kwammu (782-806), specific pe care-l mai păstrează, în zilele noastre. De asemenea, calugării sectei Zen au avut o contribuţie mare în evoluţia grădinilor, unii dintre aceştia fiind socotiţi adevaraţi maeştri ai acestei arte, de exemplu, Muso-Iokushi (mort în 135I), care a înfiinţat în jurul unei mănăstiri (Sachoji) aşa-numita „Gradină de muşchi”, în care pietrele, solul şi trunchiul arborilor erau acoperite de muşchi luxurian.

 

În secolele XIV-XVI e.n. (dinastia Ashikaja) paralel cu numărul parcurilor se îmbogăţesc şi formele arhitecturale: apar măreţele pavilioane de meditaţie, dintre care cele mai vestite au fost „Pavilionul de aur”, construit în 1395 şi care a durat pâna în 1950 şi .Pavilionul de argint”, rezervat pre­ocupărilor artistice şi ceremoniilor rituale ale ceaiului. La finele secolului al XVI-lea (perioada lui Mamoyama) arta gradinilor este mult influenţată de catre pictorii peisagişti; o perioadă caracterizată prin eliberarea de influen­ţele străine şi căutarea unor stiluri proprii, mai expresioniste, cunoscute sub denumirea de Shin (infinitul), Gyo (intermediar) şi So (dur sau aspru).

Nici în Japonia n-au lipsit acele grădini „vizuale” sau de „iluzie” în care apa, deşi lipsea, era sugerată prin modul de aşezare a nisipului de fund şi a rocilor contorsionate. La japonezi acestea aveau însă dimensiuni cu mult mai mici (9 x 4,50 m), purtând denumirea de „Kara-San-Sui” şi în ele nu se intra, de obicei, ci se admirau de pe verande. De exemplu, în gradina vizuală de lânga templul Kyuanji din Kyoto, iluzia vizuală pe care o oferea aranjarea pietrelor lăsa impre­sia unei tigroaice cu puiul ei, care cauta prin înot să scape de la înec dintr-o apă ce nu exista de fapt.

În etapa urmatoare (1603-1867) după ce capitala se mută la Edo, centrul artelor se transferă de la Kyoto. În grădini apar scene naturale. La finele acestei perioade apar primele grădini publice; din pur religioase ele iau un caracter mai profan, utilitar. Odată cu abolirea feudalismului în 1868 şi prin proclamaţia de la 1873, grădinile japoneze cunosc un nou avânt şi se modernizează. În ele se introduce gazonul ca un nou element al decorării.

 

Cele mai specifice creaţii japoneze sunt aşa-numitele grădini pentru ceremonialul ritual al ceaiului şi grădinile miniaturi. Primele erau concepute ca locuri de meditaţie, fiind încadrate de roci şi vegetaţie sălbatică; neavând alei, pentru trecere erau aşezate din loc în loc pietre sau dale, iar pentru iluminat existau lanterne din piatră, importate din Coreea. Ca vegetaţie în aceste grădini era specificul „cireş japonez”. Cu timpul cireşii au fost înlocuiţi cu arbori şi arbuşti cu frunze persistente.

Grădinile miniaturi erau o replică a celor mari, născute din aceeaşi concepţie de comuniune cu natura în toate ocaziile vieţii. Ele purtau diverse denumiri (de exemplu, Hako-Niwa) şi erau confecţionate în cutii, în care se construiau peisaje în miniatură, conţinând un ochi de apă şi în el un minuscul peşte roşu. O altă gradină era Bon-Kei, alcatuită dintr-un platou de porţelan sau de bronz de 1,20 x 0,90 m, cu arbori pitici şi poduri miniaturi. Bon-Seki era confecţionată tot pe un platou, pictat în negru, peisajul fiind din pietre şi nisip. Aceste grădini miniaturi serveau la decorarea alcovului ( Fakonoma ) din camera pentru primire a prietenilor.

 

Pentru a completa această expunere este necesar sa adaugăm că japonezii în dragostea lor pentru natură au reuşit să obţină arbori miniatură numiţi  Bonsai,  pini, stejari, a căror formă, trunchi, ramuri şi scoarţă imita perfect pe aceea a arborilor bătrâni. Aranjarea florilor cu toate simbolurile pe care le reprezintă vine să încununeze preocupările acestui popor pentru artă şi frumos.

Una din grădinile celebre construită în jurul Templului familiei Clanului Data, în jurul anilor 1600, de dimensiuni impresionante, ce îmbină toate cele 3 tipuri de grădini este Grădina Rinnoji, situată la nord de Sendai. Aici se pot admira arbori seculari, bonsai de mari dimensiuni, Pagoda cu 3 etaje, un lac destul de mare unde se pot admira crapi.

O altă grădină deschisă parţial publicului vizitator este Grădina Imperială Est – Kokyo Higashi Gyoen, cu o mare întindere de gazon, turnul castelului finalizat în anul 1638, fiind cel mai înalt turn castel din Japonia din toate timpurile. Din păcate, în anul 1657, deci câţiva ani mai târziu a fost distrus de incendii şi nu a mai fost reconstruit niciodată. La poalele acestui turn a fost creată această grădină de Est imperială, ce este deschisă turiştilor gratis, fără plata vreunei taxe de intrare.

 

Una din cele mai noi grădini construite, Kokoen Gardens, ce poate fi vizitată de turişti contra unei taxe de 300 de yeni ( aproximativ 3,5 USD ), a fost deschisă publicului în anul 1992 pe locul fostelor domenii feudale Nishi- Oyashiki. Se compune din 9 grădini separate concepute în stiluri diferite, de o frumuseţe uluitoare. Aici găsim un iaz cu cascadă, o casă a ceremoniei de ceai, grădini de pin,  grădini de bonsai, grădină de bambus, grădină de flori.

Ca o caracteristică principală a obiectivelor turistice din Japonia de astăzi, toate au această taxă de intrare de 300 yeni ( 3, 5 USD ),şi sunt deschise publicului între orele 9 – 18, pe timpul toamnei şi a iernii  până la ora 17, fără pauză de prânz, iar admiterea se inchide cu 30 de minute înainte de ora închiderii. Anumite grădini imperiale au intrarea liberă.

 

 

Autor  - Constantin Claudiu Bibliografie – Arboricultura ornamentala si arhitectura peisajera

Publicat  03.02.2011                             Prof.Dr. V.Sonea  Dr. Ing. L. Palade

Editura didactica si pedagogica