Grădinile Romane – Legendă şi adevăr –Roma, capitala şi stăpâna lumii

În Europa se remarcă două mari civilizaţii , civilizaţia greacă şi civilizaţia romană, foarte avansate din punct de vedere cultural , politic şi militar, datorită în pricipal interacţiunii celor două culturi cu elemente din cultura persană, egipteană şi cea chineză. Imperiul roman a fost motorul culturii moderne, civilizatorul omenirii.

Grădinile din Roma antică erau locuri de agrement, de distracţie şi relaxare. Fără a stărui prea mult asupra evoluţiei lor, se poate spune că la Roma „stăpâna lumii”, arta şi cultura au devenit universale, deoarece romanii, cucerind nenumărate ţinuturi, s-au lăsat, la rândul lor, cuceriţi de produsele spirituale ale supuşilor lor, în special de cultura şi arta greacă (helenismul), de cea persană, ebraică şi egipteană.

După ce în secolul al II-lea î.Hr. apar vilele suburbane, ale bogătaşilor, grădinile romane au început să se bucure de un adevărat prestigiu care a culminat apoi în timpul lui Augustus şi al urmaşilor săi.

Într-adevăr, micile grădini din jurul caselor de formă geometrică, construite la început cu scop utilitar, în momentul când devin parte integrantă a vilelor suburbane cresc în întindere şi elemente decorative; apar arbori şi arbuşti ornamentali, pini, stejari, platani, plopi, paltini, chiparoşi, lauri, smochini, duzi, tisa, acant, trandafir, rododendron, buxus –  apar flori ca cele de crin, mac, anemone, margarete, violete, garoafe. Dintre construcţii, în afară de vila propriu-zisă cităm diversele pavilioane, portice, bazinele şi canalele cu apă, fântâni, toate trecînd de la formele riguros geometrice spre cele peisagere, mai libere. Formele libere, peisagere, au fost inspirate din picturile greceşti, care au trecut de la faza reprezentării diverselor scene cu zei şi eroi la cea a peisajului, cu păduri, porturi, canale, sanctuare etc.

Se poate spune astfel că la început grădinile peisagere romane nu sunt altceva decât tablouri (picturi) proiectate în cele 3 dimensiuni ale spaţiului, diorame construite cu materiale reale ale naturii.

Seneca relevă caracterul peisager al grădinilor de mai târziu, atunci când adresându-se contemporanilor săi îmbogăţiţi spune – “ Peste tot unde un râu formează o curbă, voiţi să clădiţi un palat, nu există regiune unde să nu apară în splendoare reşedinţele voastre , fie clădite în vârful colinelor, de unde ochii se plimbă pe vaste întinderi de pământ şi de mare , fie ridicat în mijlocul câmpiei, dar pe astfel de înâlţimi încât casa să pară un munte “.

Prin urmare, în vremea aceea, construirea vilelor şi a grădinilor necesită anumite amenajări, terasări ale pantelor muntoase, pe malurile râurilor ori pe litoralul mării mediterane. Şi astăzi, aceste scrieri sunt valabile, majoritatea vilelor moderne din Italia fiind construite pe aceste terase de pe crestele dealurilor sau a munţilor.

Mărturii există şi din partea lui Pliniu cel tânăr, care într-o scrisoare, desccrie propria sa vilă cu pavilioanele şi grădina ei astfel – “ Un pavilion de unde se pote privi marea prin toate ferestrele şi un altul de unde marea se aude fără să se vadă. Foişorul priveşte spre grădină şi spre aleea care împrejmuieşte grădina. Aleea are pe margini buxus şi acolo unde acesta nu creşte  este rozmarin. De-a lungul acestei alei, pe partea interioară este o boltă de viţă de vie încă tânără, care umbreşte solul plăcut şi moale chiar sub picioarele goale. Grădina este îmbrăcată cu o mulţime de duzi şi smochini, pomi pentru care terneul este deosebit de prielnic, însă mai puşin prielnic pentru alte specii. Prin ferestrele altei încăperi care se deschid spre vestibulul vilei se poate privi grădina de legume. În faţa galeriei există o terasă de flori xistus parfumată de viorele. “

Printre vestitele vile particulare cu grădini se citeaza cele ale lui Lucullus, Salustius, Mecena, Cicero etc.

Paralel cu grădinile utilitare şi de plăcere apar grădinile sacre, cele funerare sau divine, în care natura este populată de zei, reprezentaţi prin statui în marmură, sau de scene mitologice de multe ori realizate prin fasonarea unor figuri de arbori şi arbuşti, al căror autor pare a fi Cneus Mattius prietenul lui Augustus. Sculpturile fie din marmură, fie în materie vegetală apar în aceste grădini ca elemente decorative de prim ordin.

Se înţelege ca în aceste grădini erau nelipsiţi arborii constituiţi în păduri, aleile cu arbuşti decorativi şi mai ales bazinele cu fântini, canalele de apă trasate geometric, sau imitând natura. Sub influenţa tratatelor de hidraulică ale lui Phylon din Bizant şi Heron din Alexandria, apa este utilizată pentru orge hidraulice, teatre automate, păsări mecanice cântătoare, aşa cum se pare că existau în gradinile lui Pliniu şi Varron.

Grădinile publice constituie o alta categorie a spaţiiior înverzite, în care avea acces marele public lipsit de grădini proprii.

Primul parc public a fost înfiinţat de Pompei în Câmpul lui Marte care încadra teatrul ce-i purta numele. Un alt parc public a fost lasat prin testament poporului de catre Caesar pe malul drept al Tibrului. Augustus a amenajat pădurile pentru plimbarea cetaţenilor şi a pus la dispoziţia publicului parcul lui Agripa (Campus Agrippae), construind apoi un parc umbros cu aceeaşi destinaţie (Nemus Caesarum). De la grădinile publice cu teatru (Pompei) înconjurat de portice şi statui, apoi de masive de platani, străbătute de alei cu borduri de buxus, se trece mai târziu la cele cu terme (băi publice).

Această evoluţie ne este descrisă într-un citat din Merlin – * Introducerea marilor terme marchează deci o etapă în evoluţia parcurilor publice ale vechii Rome. Înaintea lor se imitau porticele eleniste, rezultate din combinarea porticelor sacre clasice cu paradisul oriental – tipurile arhitecturale ale civilizaţiei orientale şi greceşti pătrund la Roma care până atunci , oraş al soldaţilor şi al ţăranilor, devine o cetate mediteraneană.*

Pentru a avea o imagine cât mai cuprinzătoare asupra nivelului arhitectonic al grădinilor romane urmeaza mai jos prezentarea vilei de pe Tibru a lui Hadrian (împărat al Romei 117 î. Hr .), actuala Grădină Tivoli. Astăzi este denumită Vila Adriana, şi se întinde pe o suprafaţă de peste 80 de hectare. Înmpăratul Hadrian a construit acest complex din dorinţa de a avea o reşedinţă imperială departe de Roma, la acea vreme era la fel de mare ca Pompei. Astăzi, Grădina Tivoli a trecut în patrimoniul Unesco din anul 1999 fiind inscrisă în World Heritage Site.

Vila era asezata pe un platou la poalele Apeninilor, de unde, spre vest, se vedea Roma; avea amenajări în terase, portice şi bazine, săli mari susţinute de coloane măreţe, de unde se cobora pe rampe cu pante dulci până jos la partere.

În spatele palatului erau o serie de clădiri cu destinaţii variate, apartamente oficiale, săli oficiale, săli de audienţe, bazilici etc., la care se adăugau construcţiile cu rol decorativ, educativ şi utilitar, piscine, terme, terenuri de jocuri, 3 teatre, un natatorium, liceul şi Academia. Spre apus de palat era amenajată o vastă esplanadă închisă cu zid de 230 m lungime şi un portic rectangular, având la mijloc un bazin, ansamblu denumit Poecil.

Mai spre vest se afla o vale pe fundul căreia s-a construit un canal de 220 m lungime si 80 lărgime. Aici era o construcţie ornată somptuos care servea ca templu şi castel de apă. În nişe speciale erau aşezate divinitaţile egiptene printre care trona Serapis, divinitatea din Canope,a cărei statuie se afla în centru. Apa condusă prin căderi, din treaptă în treaptă (mici cascade), şi prin vase adecvate, constituia un alt decor ce îndemna oaspeţii să se îmbarce pe vaporaşele care aşteptau la debarcader. Probabil ca acest canal majestuos l-a inspirat mai târziu pe Philibert Delorme să proiecteze canalul din parcul Versailles.

Grădina Tivoli sau Vila Adriana a fost îngrijită până in antichitate târziu, când o controversată decizie a acordat dreptul de a se înfiinţa o carieră de marmură şi cărămizi , fapt ce a distrus o bună parte din terenurile grădinii.  După unele scrieri Papa Pius al II lea a vizitat şi a descris aceste grădini.

În descrierile lui Strabon asupra Romei acesta exclamă similitudinea majorităţii grădinilor, spunând că în acele timpuri grădinile semănau  între ele şi aveau  un profund caracter grecesc. Cicero într-o scrisoarea către Atticus  descrie faptul că în grădini sculpturile aveau un rol foarte important iar fântânile şi amenajările de apă erau înconjurate de vegetaţie luxuriantă.

În acea vreme erau cultivate o gamă largă de plante de grădină, plantele medicinale erau foarte esenţiale pentru uz medical, busuioc, cimbru, mentă, seminţe de ţelină, isop erau plante foarte populare. Cele mai frecvente flori erau trandafirii, crinii, narcisele, violete, gladiole, mac, iris, şofrănel, amaranths. În Roma spaţiul fiind foarte limitat oamenii au început să planteze flori şi plante pe acoperişuri sau în cutii la fereastră

Una din măsurile ce a dus la dezvoltarea statului roman a fost obligarea prin lege a celor ce aveau proprietăţi formate din terenuri agricole, pentru cultivarea şi îngrijirea lor, altfel erau pedepsiţi. Aceste proprietăţi erau numite “ hortus “ şi erau formate din pământuri arabile şi livezi, rodul lor asigurau bunăstarea statului roman. Se crede că aceste măsuri de ordin agricol au fost primele măsuri ce au dus la crearea fermelor şi a cultivării în mod organizat a pământului, iar pe de altă parte au ridicat nivelul de trai al locuitorilor imperiului roman din acea vreme. Unii cronicari spun că dimpotrivă, aceste măsuri au dus la crearea marilor proprietăţi  şi a marilor proprietari de terenuri care au cumpărat de la cei săraci, şi au dat alte destinaţii pământului. Una din sintagmele vremii era “ Italia a fost distrusă de marile proprietăţi “.

Autor Constantin Claudiu Bibliografie – Arboricultura ornamentala si arhitectura peisajera

Publicat  15.04.2011                             Prof.Dr. V.Sonea  Dr. Ing. L. Palade

Editura didactica si pedagogica