Importanta viticulturii – Zonarea vitivinicolă

Zonarea vitivinicolă

Viţa-de-vie este, alături de grâu, una din cele mai vechi plante de cultură care a luat naştere cu aproximativ 4 000 de ani î.C., iar pe teritoriul ţării noastre, viţa-de-vie se cultiva încă din epoca neoliticului mijlociu, cu aproximativ 3 000 de ani î.C. (Martin T.,1972).

Despre existenţa viticulturii ca îndeletnicire de bază a dacilor şi romanilor stau mărturie numeroase dovezi arheologice, epigrafice şi lingvistice.

Viticultura în România constituie o activitate tradiţională, de mare importanţă economică, dezvoltată armonios, ca rezultat al condiţiilor naturale deosebit de favorabile pe care viţa-de-vie le găseşte pe tot cuprinsul ţării, mai ales în zona colinară din răsăritul şi sudul lanţului carpatic, din Transilvania şi Dobrogea.

Viticultura, străveche îndeletnicire a poporului roman s-a dezvoltat cu precădere în podgorii şi centre viticole vestite prin fineţea vinurilor, abundenţa acestora şi calitatea deosebită a strugurilor de masă. Se apreciază că peste un milion de locuitori din ţara noastră îşi asigură existenţa din cultura viţei-de-vie, prelucrarea strugurilor şi obţinerea vinului, comerţul cu struguri şi vin, activităţi în industrii şi domenii conexe (ambalaje, transporturi etc).Obiectul zonării îl constituie alegerea şi stabilirea perimetrelor consacrate viticulturii precum şi a soiurilor recomandate şi autorizate la plantare, în funcţie de cerinţele acestora faţă de factorii ecologici şi cei social – economici, în vederea obţinerii vinurilor de calitate.

Ţara noastră prezintă importante deosebiri sub aspect ecoclimatic, peste care se suprapun şi cele de ordin ecopedologic, toate acestea generând o maturare diferenţiată a strugurilor, pentru acelaşi soi, de la o podgorie la alta, în funcţie de amplasarea acestora. Plantaţiile de vii sunt aşezate în lanţ continuu ori în masive strânse, formând regiuni şi  centre viticole ecologic distincte, caracterizate prin condiţii morfo-pedo-climatice relativ asemănătoare, cu sortimente şi direcţii de producţie vitivinicolă specifice. Astfel, plantaţiile de viţă-de-vie, potrivit Legii nr. 244/2002 a Viei şi Vinului, se grupează teritorial în: zone viticole, regiuni viticole, podgorii, centre şi plaiuri viticole; iar pentru fiecare podgorie şi centru viticol sunt precizate soiurile, care se încadrează în patru categorii: soiuri recomandate, soiuri autorizate, soiuri tolerante şi soiuri interzise.

Zona viticolă este arealul de mare întindere care grupează mai multe podgorii, făcând parte din regiuni viticole diferite.

Regiunea viticolă cuprinde un teritoriu cultivat cu viţă-de-vie, caracterizat prin condiţii naturale de climă şi de refief relativ asemănătoare, precum şi prin direcţii de producţie şi sortimente apropiate.

Podgoria este unitatea naturală şi tradiţională, caracterizată prin condiţii de climă, sol şi relief, prin soiuri şi sortimente şi metode de cultură specifice.

Centrul viticol – unitatea teritorială din cadrul podgoriei, concentrată de regulă în jurul unei localităţi, a cărui nume îl poartă, având aceleaşi condiţii de biotop şi biocenoză.

            Plaiul viticol – unitate naturală subordonată podgoriei şi centrului viticol, care cuprinde plantaţiile de vii situate pe aceeaşi formă de relief, cu aceleaşi condiţii ecologice pe întreaga suprafaţă.

Soiuri recomandate – cele care valorifică cel mai bine condiţiile din biotopul viticol respectiv.

Soiuri autorizate – cele care valorifică suficient de bine prin potenţialul lor productiv, biotopul viticol respectiv.

Soiuri tolerante – soiurile existente în plantaţii, dar care au o comportare necorespunzătoare, depăşite sub aspectul producţiei şi calităţii.

Soiuri interzise – sunt hibrizii producători direcţi.

La nivelul Uniunii Europene au fost stabilite cinci zone vitivinicole: A, B, C I, C II şi C III. În funcţie de încadrarea regiunilor viticole în aceste zone şi de categoria de vinuri (de masă, de calitate) este necesar un anumit potenţial minim natural al strugurilor, existând unele posibilităţi de îmbogăţire a musturilor (Dejeu L., 2010).

Regiunile viticole şi podgoriile ţării noastre se încadrează în următoarele zone vitivinicole (fig. 6.2), de la nivelul Uniunii Europene:

● zona B – cuprinde regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei;

● zona C I – cuprinde regiunile Dealurile Moldovei, Dealurile Banatului, Dealurile Crişanei şi Maramureşului, Dealurile Munteniei şi Olteniei – Podgoriile Ştefăneşti-Argeş, Sâmbureşti, Drăgăşani şi Dealurile Craiovei);

● zona C II  – cuprinde regiunile: Dealurile Munteniei şi Olteniei – Podgoriile Dealurile Buzăului, Dealu Mare, Severinului şi Plaiurile Drâncei, Colinele Dobrogei, Terasele Dunării; Nisipurile şi alte terenuri favorabile din sudul ţării.