Parcul High Line, reconversie industrială și recuperare urbană
Autor: Ing. Peisagist Gabriela Chiorcea
Se vorbeşte, în ultimi ani, despre beneficiul psihologic de a aduce natura în oraş, (Catharine Ward Thompson, 1998) se spune că dacă natura nu se găseşte în spaţiul urban, atunci vor apărea costuri substanţiale pe termen lung, în sănătatea locuitorilor acelor oraşe (Catharine Ward Thompson, 2002). Modul de utilizare socială a spaţiului, în funcţie de nevoia de “Natural”, este unul dintre lucrurile care ridică provocări interesante în termenii planificări spaţiului deschis şi în calitatea vieţii.
John Ormsbee Simonds scria despre cum ar trebuie să ne gândim în momentul în care dorim amenajarea unui spațiu, el spune: “Trăsăturile negative ale unor asemenea zone sunt cele pe care noi trebuie să încercăm să le eliminăm prin proiectare, iar trasăturile positive, trebuie să ne străduim să le reținem și să le accentuăm.“, aceste observații fiind valabile și în proiectarea sau amenajarea unor parcuri (John Ormsbee Simonds, 1967).
Helen Woolley spune, în cartea sa “Urban open spaces“, că spațiile deschise sunt importante în mediul urban, aceste spații trebuiesc amenajate, transformate, sau îmbunătățite, pentru ca utilizatorii să poată găsi în ele un loc de relaxare, întalnire sau interacțiune cu ceilalti utilizatori (Helen Woolley, 2003).
Tipurile de spații care sunt necesare într-un oraș: spații pentru întilniri; spații pentru ocazii ceremoniale; spații pentru petrecerea timpului liber, care să se gasească în jurul clădirilor și să găzduiască teatre, cafenele, restaurante și, nu în ultimul rând, spații cu vegetație, pentru a asigura un confort și o ambianță placută în aceste locuri.
High Line, o scurtă istorie a locului
Acestă zonă este situată în partea de Vest al cartierului Manhattan, din orașul New York, America. Spațiul se desfășoară paralel cu docurile portuare și cu Râul Hudson.
Până de curând pe acest sit exista o cale ferată, care a fost realizată în anii 1930, ca parte dintr-un proiect, public – privat, de îmbunătățire și extindere a infrastructurii din zonă, denumit Îmbunătățirea zonei de Vest.
Această linie de cale ferată este așezată pe o structură din oțel, amplasată la înălțimea de aproximativ 30 de metri, cu o lungime de peste 1.200. de metri. S-a hotărât amplasarea șinei de tren la înălțime, deoarece, până atunci, aceasta traversa străzile Manhattan-ului (cel mai mare cartier industrial, din aceea vreme), unde datorită celor care se deplasau pe cai (denumiți West Side Cowboys), accidentele de tren erau dese, zona căpătându-și renumele de Calea morții. Această cale ferată era tranzitată doar de trenurile cu mărfuri, care erau încărcate în portul de la Râul Hudson.
La începutul anilor ’50, odată cu dezvoltarea industriei de automobile, traficul trenurilor cu marfă a început să scadă, fiind înlocuit, treptat, de cel al camioanelor. Ultimul tren cu marfă, care a trecut pe High Line, a fost în anul 1980. De atunci acest traseu de cale ferată a intrat pe „linie moartă”, începănd să se degradeze, odată cu trecerea anilor.
Parcul High Line
Prin proiectarea și amenajarea acestui parc, s-a urmărit reconversia unui sit industrial și redarea, acestei suprafețe, spațiului urban.
Proiectarea și amenajarea Parcului a fost realizată de către Arhitectul Peisagist James Corner, împreună cu firma sa, în colaborare cu firma Diller Scofidio + Renfo și Piet Oudolf.
Parcul High Line a fost împărțit în trei secțiuni (prin proiectare), care s-au dorit a fi amenajate în tot atâtea etape. În aprilie 2006 au început lucrările la prima secțiune a parcului (terminată în 2009), continuând în anul 2009 cu amenajarea celei de-a II-a secțiuni (terminată în anul 2011), iar a III-a secțiune urmează să fie amenajată.
Elementul emblematic al Parcului High Line este reprezentat prin șine de cale ferată, care se regăsesc în elementele construite sau în design-ul mobilierului din parc, dorindu-se în acest mod păstrarea legăturii cu trecutul.
Pentru a sugera acest lucru, au fost păstrate părți din vechile șine, care au fost încorporate, în mod armonios, în actuala amenajare, în zona cu vegetație. Tot pentru a aminti de vechiul traseu de cale ferată, design-ul pavajului a fost realizat sub forma unor șine din zona de macaz, care lasă să fie „invadată” prin spațiile dintre elementele pavajului, de către vegetație (Arhitecții Peisagiști dorind, în acest fel, să realizeze un liant între trecut și prezent, cu ajutorul plantelor)
Vegetația propusă a fost aleasă în funcție de rezistența și adaptarea la spațiul urban, fiind alcătuită, în mare parte, din plante din flora spontană (sălbatică), plante erbacee și arboricolă, de talie mică și medie. Ideea de a folosi plante din flora spontană a fost inspirită de peisajul existent înainte de intervenție, creat în ultimi zeci de ani, în care acest spațiu a fost abandonat și unde acest tip de plante s-au dezvoltat în voie.
Design-ul dispozitivelor de ședere (băncile) a fost inspirit tot de șinele de cale ferată. Acestea fiind realizate și amplasate, în așa fel încât să sugereze legătura cu pavajul și implicit cu vegetația din Parc.
Datorită amplasări parcului, la aproximativ 30 de metri înălțime, vizitatorii pot avea parte de un pic de liniște și mai puțină poluare, dar și de priveliști și perspective spre unele clădiri impozante, sau bulevarde ale Manhattan-ului, precum și deschideri spre Râul Hudston.
Întreaga compoziție a Parcului High Line se vrea o îngemănare între trecut (prin folosirea vechilor șine de cale ferată) și present (prin design-ul pavajului și al băncilor), prin intermediul vegetației, unindu-se cu acestea și realizând un peisaj inedit, în spațiul urban.
Prin această reconversie industrială s-a creat un spațiu aproape unic, reprezentând un succes în amenajările peisagere urbane, din ultimii ani, reușind să facă din această zonă părăsită (nu de mult timp), una de o maximă atractivitate, pentru locuitori și turiști deopotrivă. Datorită acestei amenajări peisagere s-a mai adăugat Manhattan-ului încă un spațiu verde, atât de necesar locuitorilor.
Prin proiectarea urbană, pe lăngă spațiile verzi care pot apărea, se pot îmbunătăți siguranța și confortul în comunitate, iar în acest sens în ultimii zece – douazeci de ani s-a gândit o reducere a infracționalității și prin modul de proiectare a spațiului respectiv, deoarece comportamentul uman poate fi influențat de mediul în care traiește. Prin această abordare, în amenajările peisagere, se încearcă armonizarea spațiului urban cu cel natural (vegetația), în avantajul utilizatorilor.
Bibliografie:
Parcurile istorice Americane şi nevoile lor contemporane, autor: Catharine Ward Thompson, 1998.
Spaţiul deschis urban în secolul 21: Peisajul şi planificarea urbană, autor: Catharine Ward Thompson, Editat de Colugiul de Artă din Edinburgh, Universitatea Heriot-Watt, UK, 2002.
Urban open spaces, autor: Helen Woolley, apărută la Editura „Spon Press”, Londra, în 2003.
Arhitectura Peisajului, autor: John Ormsbee Simonds, apărută la Editura „Tehnica”, București, în 1967.
Sursa imaginilor:
http://www.thehighline.org/about/maps
http://blog.nyhistory.org/wp-content/uploads/2011/06/nyhs_pr024_b-7_f-62_01.jpg
http://media.tumblr.com/tumblr_lrs41v7FiY1qks5ll.png
http://media.tumblr.com/tumblr_lrs43en4c71qks5ll.png
http://www.tracysnyc.com/wp-content/uploads/3251356822_81b1f7fed0_b.jpg
http://www.thehighline.org/galleries/images