Promenadele urbane (I)

Autor: Ing. Peisagist Gabriela Chiorcea

Publicat 09 may 2012

Proiectul amenajării urbane, a apărut ca denumire prin anii ’70 ai secolului XX. Acesta a apărut ca o alternativă a urbanismului idealizat, specific mișcării moderne, la care a fost participant de frunte Camillo Sitte, pe la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, astăzi promovează nevoia de reconstituire a unei culturi a orașului, de a regăsi referințe istorice și culturale ale acestuia.  Cei chemați să participe la realizarea unui proiect de amenajare urbană sunt: urbaniști, arhitecți, peisagiști, ingineri, sociologi, economiști, etc.

Acest tip de proiect se referă la construirea sau reconstruirea unei părți din oraș (în acest caz Promenadele), ținând cont de prezența locurilor de întîlnire și a celor mult frecventate de către locuitorii orașului respectiv, trebuie conceput ca parte a unui oraș, a locului căruia îi aparține. Propunerile vizează mai ales siturile, frecventete de către locuitorii orașului, cele aglomerate, cele care pot suporta reconversia, sau cele cu disfuncți   Urbanismul modern se străduiește să corecteze defectele orașelor vechi, constată Camillo Sitte în lucrarea sa “Arta construirii orașelor“, creând altele noi, în care să se asigure o îmbinare firească între un cadru civilizat de viață urbană și condițiile biologice optime, în acest sens este armonizarea raporturilor dintre spațiile construite și cele libere, din cadrul orașului. Calitatea unei zone create de om, este aceea de transformabilitate repetată, acesta constituindu-se într-un avantaj permanent. Factorul cheie în succesul unui spațiu public, este acela de a avea capacitatea de a se putea modifica și îmbunătăți în timp, dar și de a atrage, în număr mare, cât mai mulți utilizatori.

Orașele lumii ocupă aproximativ 2% din suprafața planetei, dar folosesc aproximativ 75% din resursele acesteia, iar deseurile produse de aceste orașe sunt foarte mari, în comparație cu suprafețele care le ocupă pe glob. De aceea trebuie să se țină seama, în proiectele de amenajare urbană, de aglomerarea umană pe care o crează orașele și de poluarea produsă de acestea, constata Helen Woolley în cartea sa “Urban open spaces“.   Poluarea  este un factor de care trebuie să ținem seama atunci când propunem amenajarea sau reamenajarea unui spațiu public, ea distrugînd calitatea mediului ajutată și de schimbările climaterice, iar acest lucru trebuie să dea o nouă strategie asupra dezvoltării urbane. Omul trebuie să facă față creșterii demografice accelerate, deșeurilor produse de acesta, creșterea nivelului mării, schimbărilor climatice, etc. Toate aceste lucruri sunt o provocare pentru om, trebuind să se adapteze acestor condiții de mediu, care se modifică într-un timp relative scurt.

Helen Woolley ne mai spune, în cartea sa “Urban open spaces“, că având aceste date statistice trebuie să intervenim în obiceiurile de consum, de orice fel, pe care le avem, pentru a nu ne “auto sufoca“. Trebuie să găsim energie alternativă, nu numai din combustibilii aflați în interiorul pămintului, cu ajutorul căroră se poluează planeta de peste 150 de ani. Această dezvoltre industrială a dus la poluarea aerului și apei, la zgomotul generat de aceasta, la presiunea care o exercită asupra pământului dezvoltarea urbană, deteriorarea vieții în orașe și, nu în ultimul rind, degradarea peisajului urban.

Unul dintre teoreticienii urbanismului modern R. Baumeister spunea: “Elementele care permit producerea unei impresii arhitectonice satisfăcătoare nu pot fi descrise sub formă de reguli generale“. Imaginea unui oraș este dată de o serie de imagini publice sau amintiri, care reprezintă ceva deosebit pentru vizitator, în acest sens Camillo Sitte spunea: “Amintirile de călătorie sunt parte din visele noastre cele mai frumoase. Magnifice imagini de orașe, monumente, piețe și peisaje se perindă prin fața ochilor noștri spirituali, trăind astfel din nou revelația oferită de acele locuri înalțătoare și pline de farmec pe unde am avut fericirea să trecem …”. Fiecare imagine este unică și completează, mai mult sau mai puțin, diferite spații urbane. Imaginile pot fi organizate în diferite moduri, într-un sistem de referință, ele pot fi abstracte sau generaligate, referindu-ne la locația lor, sau la relația lor cu viitorul.

Spațiul deschis poate fi comparat cu un câmp într-o zonă urbană, care nu este acoperit de mașini sau clădiri, fiind un teren liber, sau un teren neexploatat, dintr-un mediul urban. Aceste spații deschise pot fi zone care pot fi fluide, în măsura în care orașul poate “înota“ în parc, iar parcul poate “înota“ în oraș, mai spune Helen Woolley în cartea sa “Urban open spaces“.  Spaţiul public, este spațiu pe care-l avem în comun cu: persoane necunoscute, oameni care pot fi prietenii, colegii (de muncă sau școală), rude; locul pe care-l avem pentru manifestări publice, religioase; un loc pentru comerț, sport, distracție, relaxare; un spațiu pentru o interacțiune între locuitorii aceleiși regiuni și pentru o coexistență pasnică între aceștia. Caracterul acestui spațiu se manifestă în viața de zi cu zi al orișului.

 O scurtă istorie a zonelor de Promenadă (Loisir)

Primele zone de promenadă, au apărut într-un spațiu privat, au fost realizate în grădinile sau parcurile palatelor. Cele mai multe zone de loisir se găseau în Italia (grădinile vilelor din Florența, de langa Roma, sau Torino), în Franța (grădinile de la Tuileries și Fontainebleau, din Paris), în Germania (grădinile palatelor Charlottenburg din Berlin și Nymphenburg din Műnchen), în Austria (parcul Schönbrunn din Viena), în Rusia (parcul Petrovoreț, de langă Leningrad) și în Anglia (grădinile de la Whitehall și Greenwich).

         În aceea perioadă traseul zonei de promenadă, facea parte din grădina sau parcul palatului și era mărginit de vegetație abundentă, aliniamente de arbori sau arbuști plantați și tunși sub forma unui zid, pentru a crea intimidate celui care se plimba. La sfârșitul perioadei Renascentiste apar primele bulevarde, create pe fostele ziduri fortificate ale cetăților Medievale, acestea au fost transformate în zone de loisir, traseele fiind întotdeauna circulare, nu axiale, datorită modului în care fuseseră construite acele cetăți. În aceste zone de promenadă, la început, vegetația nu exista, deoarece locul nu permitea acest lucru, dar mai tarziu au fost realizate aliniamente de arbori, pe marginea traseelor. Orașe precum Amsterdam sau Strasbourg, au fost printre primele care au transformat vechile ziduri ale cetăților în locuri de plimbare și recreere. În anul 1670, la Paris, Louis al-XIV-lea a transformat o serie de ziduri în locuri de promenadă, pentru plimbările aristrocrației.

În Romania primele bulevarde, implicit și trasee de loisir, apar în secolul al XIX-lea în București, malurile râul Dambovița devenind zone de promenadă, odată cu asanarea, curățarea și refacerea malurilor Damboviței. Ana-Felicia Iliescu scrie despre începuturile zonelor de promenadă din București: “…..ca început al aplicării programului de înnoiri prevăzute de Regulamentul Organic, a fost ansamblul șoselei Kiseleff din București (1833 – 1840). Aceasta a fost prima arteră verde de la “Podul Mogoșoaiei“ (Calea Victoriei) spre padurea Băneasa ….. “, tot Ana-Felicia Iliescu menționează că: “În Cluj, pe locul numit “Dumbrava furnicilor“, s-a înfiintat în 1838 un parc – promenadă …“,  având ca dotări o cafenea, un pavilion pentru muzică, bazin de înot și un teren de sport, acestea fiind așezate de o parte și de alta a promenadei rectilinii, “…. plantată cu patru rânduri de arbor ce separau circulația pietonilor de cea a trăsurilor.“. Pentru Iași, Ana-Felicia Iliescu mai spune: “În timpul domniei lui Ghica s-a realizat frumoasa promenadă de pe dealul Copou (1852), cu fâșii plantate, late de 50m și o îmbinare reușită a aleilor pietonale, șerpuind în mod regulat de o parte și de alta a drumului central al trăsurilor.“, iar în Timișoara este realizată o zonă de loisir, care duce spre Teatrul Național.

La un moment dat, mai precis în decursul secolului al-XVIII-lea, zona de promenadă din grădinile, parcurile sau de pe traseele vechilor ziduri fortificate, începe să se mute pe primele bulevarde realizate în cadrul orașelor, devenind mai târziu un spațiu public pentru plimbare, un loc unde puteai vedea și erai văzut de către ceilalți participanți, un loc unde-ți puteai etala bijuteriile și noile veșminte la modă. Primele trasee de loisir, în interiorul orașului, au fost realizate în cartierele locuitorilor bogați și numai aceștia puteau fi văzuți plimbându-se pe acolo. După industrializarea orașelor (sfarșit de secol XIX – început de secul XX), aceste zone de promenadă au apărut și în cartierele, așa numitei, clasei muncitoare.

Unul dintre momentele care a ajutat la dezvoltarea Parisului a fost realizarea marilor bulevarde, prin intervenția urbană a baronului Haussmann, prefect al Parisului, intervenție care a început în anul 1853, pe vremea lui Napoleon al-III-lea. Haussmann a realizat ceea ce aveau să se numească “marile bulevarde”. Acesta a urmărit să creeze condițiile pentru realizarea unui sistem modern urban, acțiunea sa a determinat și o deschidere economică și politică, care au ajutat la lansarea Parisului. În decursul timpului acest tip de boulevard a fost folosit în toată Europa, în Romania de exemplu: bulevardul Magheru, bulevardul Unirii sau Calea Victoriei. Astăzi, aproape toate bulevardele din orașe sunt folosite ca locuri de loisir.  Realizarea bulevardelor a înlesnit rezolvarea, mai ales în zilele noastre, a sistemelor de canalizare, apă, electricitate, gaze, transport de persoane sau marfuri, etc.

Comments are closed.