Reamanajarea Piețelor urbane și redarea acestora spațiului public ( I )

Autor: Ing. Peisagist Gabriela Chiorcea

Publicat 17.03.2012

 O scurtă istorie a Piețelor urbane din Europa

În anul 1889 s-a pus pentru prima dată problema cadrului urban, de către marele architect, pictor și reprezentant important al urbanismului culturalist – Camillo Sitte. Acesta face în cartea sa, intitulată “Arta construirii orașelor“, o analiză estetică, pe o bază sensibilă, a arhitecturii și structurii orașului încă din antichitate.

In antichitate orașele grecești aveau ca spațiu public principal – Piața, numită Agora, unde se desfașura  o mare parte din viața publică. Camillo Sitte spunea: “Agora cetătilor grecești din perioada arhaică (Micene, etc.) era locul unde, sub cerul liber, se aduna sfatul.“, iar Ana-Felicia Iliescu spunea că Agora: “… loc de desfasurare a adunărilor populare și întrunirilor politice, era un loc privilegiat, unde erau cultivați arbori.” În secolul al V-lea, Agora Atenei a fost plantată cu platani. Pentru asigurarea apei de udare s-au construit canale, iar locuitorii care posedau fântâni trebuiau să dea spațiului public prisosul de apă, după cum reiese din “Legile lui Platon”. Pausanias afirma: “Nu se poate numi oraș aceea aglomerație în care nu există nici edificii și nici piețe publice.“, iar Vitruvius considera că proporțiile unei piețe trebuie  date de numarul celor care o vor folosi. Teoriile Renascentiste își regăsesc fundamentele în spusele lui Vitruvius și în mare parte chiar îi urmează teoriile.

În Evul Mediu piața comercială gazduia, aproape tot timpul, Primăria și nelipsita fântâna, acest lucru întâmplandu-se, cu precădere, în orașele situate în nordul Alpilor. Camillo Sitte spunea: “… în Evul Mediu și în timpul Renașterii, piețele urbane jucau încă un rol vital în viața publică și în consecință există încă o relație fundamentală între aceste piețe și edificiile publice ce le mărgineau, în timp ce astăzi ele servesc mai mult staționării vehiculelor și orice relație artistică între piețe și edificii practic a dispărut.”. Aceste spații fiind smulse orașului, implicit locuitorilor acestuia, dar și contribuind la ridicarea poluării în aceste zone.

În decursul istoriei, piețele au suferit ușoare modificări de formă și design, de exemplu locul în care erau amplasate fântânile, acestea fiind mutate într-un colț al pieței unde există un punct mort al circulației, ca animalele să se poată adăpa în voie, ne îngreunând circulația (Piața comercială din Nűrenberg), alte piețe erau realizate în fața portalului principal al bisericii (Verona – Sf. Anton, Sf. Anastasia), acest lucru existând și astăzi.

La un moment dat s-a trecut la „închiderea piețelor” prin intermediul clădirilor, Camillo Sitte descrie astfel: “Spațiul conceput ca un decor de teatru și închis pe trei din laturile sale, a patra – cea destinata spectatorilor – fiind deschisă, motivul fundamental al tuturor compozițiilor.“. Un alt mod de închidere a piețelor era acela al construirii porților boltite, deasupra cărora se ridicau unul sau mai multe nivele funcționale ale clădirilor. Astfel se obținea închiderea razei vizuale și de aici senzația de închidere a pieței.

Dimensiunile piețelor, în trecut, erau în funcție de mărimea edificiului existent în acel loc, adică lungimea pieței era egală sau de două ori mai mare ca acel edificiu. Dimensiunile medii ale vechilor piețe erau de aproximativ 142m x 58m, fiind cele ideale. Astăzi dimensiunea acestora poate fi chiar gigantică (exemplu – piețele din fostele țării comuniste), ne mai ținându-se cont de mărimea edificiului existent în aceea piață, unde oamenii se simt destul de stânjeniți și pierduți.

Piețele vechi au iregularități datorate evoluției arhitecturale ale orașului, în decursul secolelor (Siracuza – Piazza Minerva), acest lucru conferindu-le, multora dintre ele, farmec și intimitate. Amenajarea piețelor care au o formă neregulată oferă, aproape tot timpul, posibilitatea unor soluții interesante, adesea cele mai bune, deoarece obligă la un studiu mai minuțios al planului și zonei respective, înpiedicând realizarea mecanică a proiectului.

Sistemele modern de construire a orașelor sunt rectangulare, radiale, triangulare și mixte, acest lucru a dus, în timp, la distrugerea unei părți din farmecul pe care îl exercitau asupra orașului piețele vechi, ducând la  dispariția, aproape în totalitate, a “… oricărui sentiment și a tradiției artistice“, deoarece în urbanismul actual, forma urmează funcția și nu invers.

Henry Shaftoe semnalează în carte sa ”Convivial Urban Spaces – Creating Effective Public Places“, importanța, în orașe, a acestor spații de socializare. Fără aceste spații orașele, mari sau mici, suferă de lipsa interacțiunii și socializării dintre oameni, fiind izolate în chiar interiorul lor.

Cliff  Moughtin în cartea sa “Urban Design: Street and Square“, consideră că unul dintre cele mai importante elemente ale unui oraș este piața. Acolo se petrec numeroase activități importante pentru locuitorii orașului respectiv. Activitatea care se desfășoară într-o piață, dă vitalitate, atracție și atmosferă acesteia.

Piețele urbane au fost, în decursul istoriei și sunt în prezent, locuri de întâlnire sau adunare pentru locuitorii orașelor. Acum majoritatea activităților umane se desfașoară în interiorul clădirilor, spații închise, iar construcțiile înghit tot mai mult spațiu liber existent în orașe, de aceea necesitatea unor spații deschise într-un oraș, este foarte importantă, pentru relaxarea locuitorilor orașelor.

Va urma

Bibliografie:

“Arta construirii orașelor“, de Camillo Sitte, apărută la Editura “Tehnica”, București, în 1992.

Arhitectura Peisageră”, de Ana – Felicia Iliescu, apărută la Editura “Ceres”, București, în 2006.

”Convivial Urban Spaces  – Creating Effective Public Places“, de Henry Shaftoe, apărută la Editura Hardcover,  în  2008.

Urban Design: Street and Square“, de Cliff Moughtin, a 3-a ediție, apărută la  Editura Hardcover, în 2003.

Comments are closed.