Sistemul verde din orașul Oslo,Norvegia(I)

Studiu de caz  

Autor: Ing. Peisagist Gabriela Chiorcea

   S-a observat că de-a lungul timpului, cei care realizau amenajările din cadrul oraşului, creau spaţiile verzi încadrate direct în ţesătura urbană, acum acestea, chiar dacă ies din oraş, precum parcurile naţionale, au devenit spaţii verzi care reprezintă bucăţi de peisaj în cadrul oraşului. Spaţiile verzi reprezintă astăzi, mai mult ca oricând, arealuri foarte importante, pentru că, pe lângă rolul lor de agrement, contribuie la calitatea mediului (rol ecologic), au și rolul de a regla temperaturile ridicate ale aerului (cu ajutorul apei, acest rol sporindu-se) şi pe acela de a reprezenta un filtru împotriva poluării aerului (cu ajutorul unor specii de arbori care au masă foliară mare şi sunt rezistenţi la poluare).

          Prin proiectarea și realizarea unui parc, variaţia de forme, materiale şi culori, trebuie să ajute la crearea unui mediu diferit faţă de cel din jurul oraşului, dacă este posibil. În ultimii ani par să coexiste trei tendinţe în proiectarea spaţiilor verzi urbane. Acestea sunt: Peisajul natural, care se referă la folosirea speciilor de plante indigene (printr-o ecologie corectă), ecotopuri şi forme de relief; Peisajul autentic, care se referă la istorie (sau la conservarea acesteia), la zonele rurale cu tiparele şi specificul acestui tip de aşezări care reprezintă elemente ale patrimoniului cultural al acelei regiuni sau ţări; Peisajul electric, acesta foloseşte elemente de design din întreaga istorie a grădinilor şi a arhitecturii peisagere, care oferă un fundal perfect pentru activităţi de agrement în mediul urban.

La o primă vedere, s-ar putea crede că primele două tendinţe sunt în contradicţie cu cea de-a treia, în realitate toate cele trei tipuri de peisaje reprezintă aspecte diferite ale aceluiaşi lucru, nevoia unui peisaj în cadrul oraşului, care simbolizează elemente din lumea exterioară şi, în acelaşi timp, facilitează activităţi de agrement.

Dacă vrem să introducem un „colţ de natură” în oraş, trebuie să avem, în primul rând,  elemente naturale cu valoare ecologică, dar şi potenţialul de a conecta aceste elemente cu altele şi, de preferinţă, cu zone din afara oraşului, nu numai din cadrul acestuia.

Toate aceste tipuri de spaţii verzi fac parte din sistemul verde al unui oraş, iar reţeaua verde leagă aceste spaţii între ele, dar şi de spaţiile din afara oraşului, iar scopul este acela de a aduce o bucată de peisaj natural în cadrul urban, uneori ca simbol, alteori ca realitate tangibilă pentru vizitatorul acestui spaţiu.

        În ultimele decenii modul de petrecere al timpului liber s-a schimbat. Dacă înainte, spaţiile deschise erau folosite pentru manifestaţii publice organizate, acum tendinţele sunt de a practica activităţi sociale, precum mersul pe bicicletă, urmînd un traseu semnalizat, practicarea skate-ului în spaţii special amenajate, sau practicarea jogging-ului, importat din America şi practicat la scară mare în zonele urbane din Europa.

Exemple de Parcuri din orașul Oslo – Rolul ecologic

Oslo este unul dintre cele mai vechi oraşe din Nordul Europei şi se mîndreşte cu comorile culturale, care sunt unele dintre cele mai valoroase din Norvegia. Conform cronicilor, Oslo a fost fondat în jurul anului 1048 d.Hr., de către regele Harald Hardrade. Primele două litere din numele Oslo înseamnă pajişte. El a devenit capitala Norvegiei în anul 1314, în timpul domniei lui Hakon al V-lea, acesta fiind primul rege care şi-a stabilit reşedinţa permanentă la Oslo. În prezent, Oslo este un mare centru cultural, ştiinţific şi economic; este de asemenea un centru important al comerţului şi industriei maritime din Europa.

Populaţia orașului creşte anual cu o rată de 2%; aceasta fiind una dintre cele mai rapide rate de creştere între oraşele Europei. Cea mai mare parte, din această creştere, se datorează imigraţiei care s-a produs ca urmare a transformării capitalei în metropolă cosmopolită, ponderea populaţiei sale ajungând la 25% din totalul populaţiei. Zona urbană se extinde dincolo de graniţele metropolei, iar centrul capitalei se află pe malul fiordului Oslo (fig. 1), unde se află cea mai mare concentraţie urbană.

Oraşul Oslo are o structură verde bine dezvoltată (fig. 2), suprafaţa totală a spaţiilor verzi publice a crescut de la 24,5 milioane m2 în 1998, la 25,3 milioane m2 în 2006, dar, ca urmare a creşterii populaţiei, spaţiul verde care revine pe cap de locuitor a scăzut de la 49 m2 la 47 m2. Accesul la spaţiile verzi variază considerabil de la o zonă la alta. În zona centrală, inclusiv Peninsula Bygdoy, există o medie de 30 m2 de spaţiu verde de persoană, în comparaţie cu spaţiul verde, care-i revine fiecărei persoane din afara oraşului, care este de 56 m2. Populaţia, a cărei densitate este în creştere, solicită accesul la spaţiile verzi şi la locurile de agrement în aer liber, care trebuie să fie de bună calitate pentru activităţi de recreere. Spaţiile neamenajate accesibile publicului, indiferent de zona în care se află și cu potențial de amenajare a unor spaţii verzi, au fost identificate în cadrul oraşului, pentru a oferi o bază pentru evaluarea necesităţii de extindere a zonelor verzi, dar şi ca legături cu reţeaua verde a oraşului.

Bibliografie:

– „Designul în spaţiile deschise urbane: Aducând o bucată de peisaj în oraş”, autor: Han Lorzing, 2000.

– „Creând viață în spațiul urban”, autor: Kirsten Fredrickson, editat de Institutul Politehnic de Stat Virginia, 1999.

– „Spaţiul deschis urban în secolul 21: Peisajul şi planificarea urbană”, autor: Catharine – Ward Thompson, editat de Colugiul de Artă din Edinburgh, Universitatea Heriot-Watt, UK, 2002.

Sursa imaginilor:

www.googleearth.com

www.googleimages.com

www.wikipedia.com

http://www.panoramio.com/photo

 

Comments are closed.