Terenul – avantaje şi noţiuni definitorii
În arhitectura peisajelor se foloseşte termenul de sit prin care este definit terenul şi ambianţa acestuia, cu toate aspectele complexe ca rezultat al condiţiilor naturale ( climă, relief, sol, subsol, ape, vegetaţie, etc) şi al condiţiilor create de om ( construcţii , instalaţii, poluare fizico-chimică şi fonică, circulaţie rutieră, feroviară, aeriană, etc).
În proiectarea spaţiilor verzi este necesară armonizarea funcţiunilor stabilite cu caracteristicile sitului. Cadrul general în care se afşă terenul destinat amenajării , de exemplu, sit urban , sit rural, sit marin, sit colinar, sit pe malul unui lac, sit între străzi cu mare trafic, sit în apropierea unui mare combinat petrochimic, etc, determină situaţii foarte diferite , cu implicaţii directe în proiectarea parcurilor, grădinilor şi a altor categorii de spaţii verzi.
Situl rural şi cel natural beneficiază de spaţii ale căror limite fizice, de cele mai multe ori , nu împiediă valorificarea scenelor peisajului apropiat sau îndepărtat. Terenul în cadrul urban este în general închis, , limitat nu beneficiază de perspective naturale exterioare. De aceea la amenajarea parcurilor şi grădinilor urbane interesul peisagistic trebuie creat în însăşi compoziţia respectivă.
Prezenţa în apropierea a spaţiilor dens construite ale oraşului impune crearea unor relaţii de armonizare şi de integrare funcţională cu acestea. Vecinătăţile condiţionează organizarea interioară a spaţiilor verzi. De exemplu, , într-un parc sau într-o grădină amplasamentul intrărilor se corelează cu structura stradală, locurile de joacă pentru copii sunt situate în zonele mai apropiate de locuinţe, o sursă de zgomot ( arteră de trafic intens, şcoală, etc), sau de poluare reclamă crearea unei plantaţii tampon, soluţiile pentru instalaţiile tehnico edilitare interioare sunt proiectate în legătură cu cele din reţeaua urbană adiacentă zonei., etc.
Toate condiţiile generate de amplasamentul terenului trebuie bine cunoscute , în scopul folosirii creative a tuturor trăsăturilor pozitive şi al diminuării sau eliminării aspectelor negative.
Terenul în sine, ca element material al spaţiilor verzi, intervine în soluţia de amenajare prin: mărime, formă, relief, condiţii hidro –geologice şi edafice.
Mărimea terenului condiţionează tipul amenajării şi scara de realizare a ansamblului peisagistic. Pe terenurile vaste se pot organiza spaţii verzi cu o funcţionalitate complexă, pentru o mare afluenţă a publicului, , rezolvate la o scară compoziţională adecvată. Pe terenurile mici se pot realiza numai anumite tipuri de spaţii verzi, soluţiile au în vedere o capacitate de primire restrânsă şi o organizare în concordacţă cu dimensiunile mai reduse ale teritoriului şi cu funcţiile atribuite.
Autor Constantin Claudiu
Publicat 18.11.2011
Bibliografie : ‚ Arhitectură peisageră „ – Prof. Univ. Dr. Ana- Felicia Iliescu
Editura Ceres 2003.